A început încă un sezon de speranțe rapidiste. Ca în fiecare an, o luăm de la capăt convinși că de data asta va fi altfel. N-am luat niciun trofeu anul ce tocmai s-a încheiat? Las’ că luăm acum! Tot ce n-am realizat în trecut, vom realiza “anul ăsta”. Orice umilință îndurată în anul precedent se șterge pe timpul verii ca și când nici n-ar fi existat. Odată cu începerea noului sezon fotbalistic, inimile noastre sunt gata să fie din nou dezamăgite, umilite, călcate în picioare, purtate de la extaz la agonie și înapoi. Inimile de rapidiști nu se tem de nimic, ba dimpotrivă, par câteodată că-și doresc să experimenteze noi și noi niveluri ale suferinței, doar ca să se convingă singure că “se poate și mai rău de atât!”. Ce spune asta despre noi? Că nu suntem limitați de nimic, noi nu folosim cuvântul IMPOSIBIL decât când spunem: e IMPOSIBIL să încetăm să iubim Rapidul!
Sunt curioasă ce-ar fi scris filosofii antici despre această stare de spirit pe care noi o numim rapidism (mi-i și imaginez, parcă, pe stoici și epicurieni, de exemplu, argumentând pro și contra sensului rapidismului). Chiar și numai pentru asta ar merita inventată mașina timpului!
Închei cu o poezie pe care am găsit-o întâmplător pe internet, dar care mi se pare genială (îi aparține marelui Adrian Păunescu):
Rapid nu-i echipă de fotbal
Rapid este noapte și zi
Rapid e o stare de spirit
Rapid e un mod de a fi.
Rapid e refuzul stagnării
Rapid nu-i căruță de blegi
Rapid e nonconformismul
Rapid e... că poți să alegi.
Rapid e istoria simplă
Rapid este dreptul la NU
Rapid e puterea mulțimii
Rapid este EU, EL și TU.
Rapid este geniul cel ieftin
Și pacea modestului blid
De-aceea și astăzi, și mâine
Eu țin cu cei mulți: HAI RAPID!
