Am zburat

Furând aripile unui fluture

Care făcuse o pauză în drumul lui

Pe un trandafir.

Mă întreb

Dacă aș fi putut să fur aripile fluturelui

În cazul în care zborul lui primăvăratic

S-ar fi oprit pe o păpădie.

O seară între fete, plictiseală maximă, așa că ne-am hotărât să jucăm un joc bazat pe imaginație, cu durata de 30 de minute. Rezultatul, mai jos.

IADUL (povestire din 2011 - nerevizuită) de Iulia Pârvu

Iadul: mit sau realitate? Vom vedea! Unii mai devreme, alții mai târziu. Ce o să vă povestesc azi este o întâmplare bazată pe imaginație, dar asta nu înseamnă că nu poate fi și reală!

Drăcușorul, proaspăt inițiat în arta aducerii omului în păcat, este trimis de Scaraoschi să aducă în iad primul său suflet – prima victimă. În funcție de numărul de muritori aduși pe calea pierzaniei, drăcușorul poate avansa pe scara ierarhică din Infern. De la un simplu amestecător în cazane, el poate să ajungă să dețină funcții mult mai importante, cum ar fi: secretar (e greu, volumul de muncă e mare: trebuie să înregistreze tot ce intră în iad – dar e și ușor, fiindcă de ieșit nu mai iese nimic – însă și răsplata e pe măsură: nu stai gol – drac gol – ci ai costum roșu cu albastru), scriitor – stai la birou si rescrii Biblia – îți trebuie multă imaginație ca să-i dai de furcă Celui de Sus! Sau, poți să ajungi chiar Director de zonă! Aici e cel mai simplu, nerămânându-ți altceva de făcut decât să stai cu gura pe restul.

Așa că, personajul nostru principal fu azvârlit pe Terra sub înfățișarea unei (ați ghicit!)... femei! Dar cât de simplă ar fi fost misiunea lui Fonfolici dacă trupul de închiriat ar fi avut darul de a plăcea ochiului? Personajul nostru s-a trezit astfel în pielea unei amărâte trecută de prima tinerețe, fără dinți, rudă îndepărtată cu Muma Pădurii. Paranteză: Muma Pădurii e în prezent bucătăreasa personală a lui Mefisto; n-am închis paranteza: în iad mai lucrează, în funcții destul de importante, și: Statu-palmă-barbă-cot, balaurul și surorile vitrege ale Cenușăresei – doar nu credeați ca tocmai iadul să nu aibă bordeluri, nu? Am închis paranteza.

Cum Fonfolici nu avea decât o oră la dispoziție pentru a-și seduce victima (și pentru că eu trebuie sa termin în scurt timp povestirea), iată-l cum își pune în aplicare planul de moment (de menționat că țara în care a nimerit bietul drăcușor este chiar Românica noastră). Merse el ce merse și nimeri la un palat ca-n basme, poleit cu aur și lei paralei la intrare și întrebă de împăratul ținutului. Țeapă! Ne aflăm în anul 2011 și nu mai există împărați, așa că drăcușorul (care se dăduse drept o cerșetoare) fu primit de însuși... Jiji Becali. Citindu-i toate gândurile într-o clipită (că doar nu avea cum să dureze două clipite!) și aflând astfel cam tot ce era de știut despre Jiji, Fonfolici îi propuse în felul următor: să-i ofere, în schimbul sufletului său, câteva lucruri imposibile, și anume:

-iluzia că steaua e o echipă de fotbal

-iluzia că steaua este cea mai iubită echipă din România

-iluzia că steaua va mai lua campionatul în timpul vieții sale

-iluzia că plătitorilor de bilete din ghen(ce)a li se potrivește cântecul “Noi suntem români”

-iluzia că el, Jiji, are ceva în cap.

Acum știm cu toții care este explicația comportamentului delirant al lui Becali. Urmează să plătească o eternitate pentru aceste iluzii.

PS: Fonfolici și-a îndeplinit misiunea.

Sfârșit.

 Început și sfârșit

Încep cu farmecul de-o viață

Al cerului înalt și gol,

Cu roua, ce de dimineață

Mă-nvăluie cu-al ei fior.

Încep cu timpul ce se pierde

În infinitul de granit,

Cu un fir ud de iarbă verde

Și-o vară fără de sfârșit.

Încep cu-acel ecou al lunii

Ce noaptea susură-n priviri,

Cu doi îndrăgostiți ce pururi

Își deapănă dulci amintiri.

Încep cu taina din adâncuri

Nedeslușită de străbuni,

Cu inima, ce pentru-a bate

N-are nevoie de minuni.

Încep cu TOT, și la fel termin

Iar voi mă însoțiți mereu,

În acest cerc, în care primul

Și ultimul… e DUMNEZEU.

                      Necunoscut

Mi te imaginez tot timpul

Cum pe-un cal alb la mine vii,

Totuși, mereu ne-ascundem chipul

 Eu nu te știu, tu nu mă știi.

Suntem ca soarele și luna

Când tu te-apropii, eu dispar

Mă-ntreb de ăsta ni-i destinul

Să pierdem totul,  în zadar.

M-aștepți și tu, mereu, la rându-ți,

Vrei să m-alinți și să-mi șoptești,

Chemarea ta o poartă vântul

Dar nu-mi dau seama unde ești.

De-o să te caut printre oameni

Tu sigur o să fi în cer

Dar chiar de-ar fi să-mi pierd avântul

Eu voi continua să sper.

Și peste ape, foc sau vânturi

Noi vom continua să fim

Uniți pentru eternitate

Atâta timp cât ne iubim.

Și simt că va veni și ziua

În care-n ochi ne vom privi

Am un motiv să am răbdare:

O să te știu, și-o să mă știi.

Plâng…

Sub cer, sub soare și sub lună

Sub vise, ploi și curcubeu

Stă dragostea, ca o nebună

Săpând adânc în pieptul meu.

Eu vreau s-o scot, s-o dau deoparte

Să o arunc în fum și foc

Dar mă opresc, plângând, în noapte

Descoperind că n-am noroc.

Nu mă-nțeleg nici zări, nici vise

Nici lacrimi, nici priviri fierbinți

În fața mea sunt porți închise

Ce nu țin seama de dorinți.

Mă rog, și sper, și am răbdare

Și sufăr când nu reușesc

Să te privesc cu nepăsare…

Eu plâng pentru că te iubesc.