Un interviu cu Luchian Abel

M-am trezit într-o dimineaţă cu pofta nebună de a lua un interviu cuiva. În traducere, mi-am stresat destul prietenii apropiaţi (cu întrebări pe care, după cum spun aceiaşi prieteni apropiaţi, numai eu pot să le pun), aşa că am zis să caut „victime” în alt cerc de cunoştinţe. La o aruncătură de băţ, cine credeţi? Luchian Abel, pe care îl cunoaştem cu toţii şi despre care ştim că are imaginaţie. Luat ca din oală (aşa se numeşte când abia te-ai trezit, într-o zi de duminică, nu?), probabil că n-a avut timp să se gândească la o scuză plauzibilă, aşa că a trebuit să pună mâna şi să răspundă. Glumesc. Sper că glumesc. Sper să rămână prieten cu mine şi după asta. Iată rezultatul:

Iulia Pârvu: Cum l-ai caracteriza pe Luchian Abel, dacă ai privi prin ochii:
- Tatălui/mamei sale
- Fratelui său
- Celui mai bun prieten/celei mai bune prietene
- Unui străin care îi citeşte articolele?

Luchian Abel: Interesantă întrebare, dar grea. Hai, totuşi, să mă încumet şi să-i iau pe rând pe indivizii ăştia din viaţa mea.
Mama ar zice aşa: Luchi e un aiurit, dar asta îl face simpatic. Luchi e un paradox, pentru că, deşi pare copilăros şi imatur, îşi înşurubează bine de tot capul pe umeri când e vorba să ia o decizie cu impact major asupra vieţii lui. Luchi e un bun ascultător, pentru că spune multe, fără să articuleze vreun cuvânt. Când mă uit la Luchi, mă calmez. Luchi are răbdare cât toată familia la un loc. Când era mic, inventa cuvinte, acum inventează poveşti. Când râde, îi râde toată faţa. Pe Luchi nu trebuie să încerci să-l scoţi din lumea lui, pentru că nu e sănătos nici pentru el, nici pentru cei din jur. Nu l-aş schimba nici măcar pentru greutatea lui în aur. Poate pentru a lui taică-său.
Tata: Luchi e un aiurit şi uneori asta îi dăunează. Dar îl face simpatic, recunosc. Trebuie să aibă mai multă încredere în el, dar nu neapărat să ştie ce vrea. Luchi pare un leneş prin definiţie (dacă puneţi un melc lângă el dimineaţa, când se duce la baie, e o cursă umăr la umăr), dar, când se apucă de o treabă, o duce la bun sfârşit. Are tendinţa (proastă) de a amâna lucrurile până în ultima clipă (uneori chiar până dincolo de ea, când e deja prea târziu). Ar trebui să fie mai organizat. (Nu chiar ca în armată, dar mai organizat.) Luchi iubeşte viaţa şi nu-şi pierde timpul cu lucruri nefolositoare. Nu prea comunică prin vorbe, dar comunică prin altele. Nu l-aş schimba nici pentru greutatea mea în aur.
Fratele meu: Luchi e copilul reuşit al familiei. E cel mai deştept şi cel mai... (Glumesc, i-am furat tastatura de sub nas. Hai, mă, scrie tu.) Pe Luchi îl cunosc de când mă ştiu, că sunt mai mic decât el. Când eram mici, ne jucam tot felul de jocuri. Şi acum ne jucăm. Îmi place când se comportă ca un clovn şi dansează, atunci când jucăm ping-pong pe muzică. Avem limbajul nostru propriu, pe care nimeni nu l-ar putea înţelege. Îl simt când nu e în apele lui. E un frate bun.
Cea mai bună prietenă: Luca (ea îmi zice Luca, nu Luchi) a fost mereu lângă mine, de când ne ştim. Cel mai mult apreciez la el sinceritatea abruptă pe care o afişează atunci când vorbeşte cu mine şi îmi dă sfaturi. Asta e cea mai bună dovadă că ţine la mine. M-a încurajat mereu, indiferent de situaţie. Cu Luca am râs cel mai mult şi cel mai plin, dintre toţi oamenii pe care îi cunosc. (Şi eu aş zice acelaşi lucru despre tine.). Odată, Luca a luat un pix şi mi-a tatuat o sirenă pe mână (din aia ordinară, cum au puşcăriaşii). De râs, era să mi se spargă o venă. Luca e în stare să facă cele mai originale complimente. Într-o noapte, ne-am apărut unul altuia în vis, în acelaşi loc, lucru rar. Nu vreau să ştiu cum ar fi fost viaţa dacă nu l-aş fi cunoscut. (Nici eu, dacă nu te-aş fi cunoscut pe tine.)
Un străin care îmi citeşte articolele: Omul ăsta are ceva de spus.

Iulia Pârvu: Există o aptitudine/calitate pe care nu o ai şi cu care ţi-ai dori să te fi născut?

Luchian Abel: Îndrăzneală mai multă, cred. Unii se nasc cu ea în sânge, sărind îndrăzneţ din uter, alţii se târăsc, calculând toţi paşii cu minuţiozitate şi renunţând la idee, pentru că, de la atâtea calcule, au realizat câte pot merge greşit şi au dat înapoi. (Eu mă încadrez în a doua, deocamdată.) Oamenii care nu fac atât de multe calcule sunt mai câştigaţi. În concluzie, aş vrea să fiu mai îndrăzneţ. Să am curajul să sar în apă, fără să-i cunosc adâncimea. Dar asta cred că depinde de mine. E una dintre calităţile pe care o poţi construi în tine, chiar dacă nu te naşti cu ea. În altă dezordine de idei, mi-aş mai fi dorit să cunosc tainele cimpoiului, ca să cânt dimineaţa, înainte să răsară soarele, şi să trezesc tot cartierul. Dar să ştiu să cânt din naştere, fără să iau lecţii de cimpoi. Cine ştie cât mai costă şi alea?

Iulia Pârvu: Care crezi că e motivul pentru care ai primit talentul de a scrie?

Luchian Abel: A fost o vreme când m-am întrebat, dar între timp am renunţat să mai fac asta. Nu de alta, dar am multe de scris şi nu vreau să-mi pierd vremea întrebându-mă de ce. Acum trei ani şi jumătate, m-am aşezat la calculator şi am început să scriu o povestire. Nu-mi explic nici acum de ce. Până atunci, nu mai scrisesem nimic şi nici nu-mi trecuse vreodată prin cap că aş putea avea un cât de mic talent în sensul ăsta. (Gândeşte-te că, în liceu, mi-a trecut corigenţa la limba română pe lângă ureche de nenumărate ori.) Nu ştiu ce anume m-a îndemnat să mă aşez pe acel scaun, în acea zi. Nu spun că n-aş vrea să ştiu, dar nici nu simt neapărat nevoia să aflu. Eu cred că totul are un scop. Iar dacă am primit talentul de a scrie, l-am primit ca să îl folosesc. Nu am absolut niciun merit pentru el, dar datoria mea e să încerc să-mi îmbunătăţesc continuu scrierile, să nu fiu niciodată mulţumit de ceea ce pun pe hârtie. Îmi place să scriu. O fac cu bucurie. Mă bucur pe mine şi, pe deasupra, am norocul să-i mai bucur şi pe alţii, câţi or fi ei. Eu scriu pentru mine, pentru că actul de a scrie trebuie să fie unul egoist. Nu trebuie să te raportezi la nimeni şi nici să te laşi influenţat de ceilalţi. Consider că dacă nu eşti egoist atunci când scrii, niciodată nu vei pune pe hârtie lucruri de valoare. Şi nu numai egoist, dar şi sincer. Eu nu mai pot trăi altfel decât prin scris. Dintre toate artele, cred că scriind poţi să exprimi cel mai mult. Dacă-mi iei condeiul din mână (tastatura, ca să fiu mai exact), m-ai nenorocit. Aşa că staţi departe de tastatura mea.

Iulia Pârvu: Lampa lui Aladin, peştişorul de aur sau bagheta magică?

Luchian Abel: Nu mi-au plăcut niciodată poveştile astea cu dorinţe. Care-i farmecul în a primi totul de-a gata, când poţi să munceşti pentru un lucru şi să ai o satisfacţie? Noi vrem totul mură-n gură, fără să ne gândim că actul de a culege singur mura, băgând mâna printre ierburi cu ţepi şi cotrobăind după ea, e infinit mai satisfăcător. E drept, aş putea să-mi doresc pacea în lume, ca o concurentă la Miss, dar nu cred că există vreun Aladin, peştişor, sau baghetă în stare să rezolve treaba asta. Pace în lume ar fi doar dacă n-ar mai exista oameni. Uite, mi-aş putea dori să nu mai fie oameni. Dar atunci cine mi-ar mai citi textele? Şi cine le-ar mai scrie, că n-aş mai fi nici eu? Am început să bat câmpii. În concluzie, aş pescui peştişorul de aur, din lampa lui Aladin, folosind bagheta magică, şi i-aş da drumul în mare. Poate l-o găsi vreo caracatiţă care n-are ce să dea de mâncare copiilor şi căreia i-ar prinde bine măcar o dorinţă, dacă nu două-trei.

Iulia Pârvu: Care sunt idealurile tale în viaţă, din punct de vedere profesional şi personal?

Luchian Abel: Profesional, vreau să fac ce-mi place şi să câştig şi bani din asta. Ceea ce la momentul actual se şi întâmplă. Dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc mai mult. Întotdeauna vreau mai mult. Marele meu ideal e ca în viitor să ajung să-mi lansez propria carte. Şi apoi mai multe. Dar sunt conştient că mai am mult de muncă până acolo. Din fericire, munca asta implică mult scris. Ca fapt divers, întotdeauna mi-am dorit să scriu pentru un serial de comedie de la TV. Pe plan personal, cam acelaşi lucru: să găsesc persoana care mi se potriveşte şi să fac şi bani din asta. Glumesc, desigur. Îmi doresc doar s-o găsesc. Cam atât. E pe-acolo pe undeva, mă caută şi ea. Dacă citeşti aceste rânduri, te aştept, oriunde-ai fi. Hai că am dat-o în texte de comedii romantice. Următoarea întrebare.

Iulia Pârvu: Ai în faţă două căi: una care duce spre rai, alta care duce spre iad. Eşti obligat să alegi una dintre ele. Pe care o alegi şi de ce?

Luchian Abel: Aleg raiul, că sufăr de căldură.

Iulia Pârvu: Care este genul tău literar preferat?

Luchian Abel: Cel mai mult îmi plac romanele autobiografice şi romanele de tip jurnal. În general, cărţile în care autorii scriu despre viaţa lor. Îmi plac cărţile scrise într-un stil cât mai succint, simplu, realist, prozaic. Nu-mi plac lălăielile sadoveniene, cu zeci de epitete şi metafore pe metru pătrat. (Am scris şi eu povestiri şi poezii din astea, dar, slavă Domnului, m-am lăsat. Din greşeli înveţi cel mai bine, nu?) Nu-mi plac nici banalităţile ridicate la rang de mari filozofii, gen Paulo Coelho. Din când în când, mai citesc câte-un roman poliţist. E relaxant şi uşor de citit. Şi nu sunt în stare niciodată să ghicesc cine e făptaşul, înainte de ultima pagină.

Iulia Pârvu: Dacă ai putea călători în trecut pentru a schimba cursul unui eveniment istoric, care ar fi acel eveniment şi în ce fel ai acţiona asupra lui?

Luchian Abel: I-aş dărui un prezervativ tatălui lui Hitler. Lăsând gluma la o parte, n-aş schimba nimic. Dacă ăl bătrân folosea protecţie când l-a făcut pe Adolf, poate că la următoarea partidă cu nevastă-sa ar fi conceput un Hitler şi mai tâmpit decât ăsta care a existat. Decât să fie mai rău, mai bine să rămână aşa cum e. Orice ai schimba în trecut, oamenii găsesc întotdeauna o cale către mai rău. Şi mai cred că până şi cea mai mică modificare în trecut ar putea schimba drastic prezentul şi viitorul. Adică m-aş putea trezi că nu m-am mai născut sau că m-am născut pe post de găină, în curtea unor bătrâni. În esenţă, nu vreau să mor decapitat.

Iulia Pârvu: Care este cel mai nebunesc lucru pe care l-ai făcut vreodată?

Luchian Abel: Faptul că m-am apucat de scris. A, şi odată am spart o biserică părăsită (cred că e patrimoniu cultural, dar nu sunt sigur), ca să fac poze înăuntru (nu cu mine, ci cu icoanele de pe pereţi). Sper să nu intru în belea că am zis asta aici. Oricum nu-mi dai numele, nu?

Iulia Pârvu: Ce ai alege între popularitatea fără mulţi bani şi banii mulţi fără popularitate?

Luchian Abel: Nu vreau neapărat să fiu popular şi nici să am mulţi bani. Vreau doar să întâlnesc şi să cunosc cât mai mulţi oameni care se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Asta încerc prin scris. Nu ţintesc să fiu bogat decât în interior.

Iulia Pârvu: Imaginează-ţi un Luchian Abel la vârsta de 80 de ani. Cum ar arăta o zi din viaţa lui?

Luchian Abel: Aş începe dimineaţa târându-mă până la baie. Până acum, nicio diferenţă faţă de Luchian Abel-ul actual. Doar că la 80 de ani ajung mai repede, că am cadru pe role. Bun. Ajung la baie, îmi scot proteza, o scap pe jos, o ridic cu greu, că mă dor şalele, şi, din reflex, o bag la loc în gură, fără să o spăl. Mă întorc în cameră, nevastă-mea încă doarme. Din nu ştiu ce motiv, mă văd însurat în viitor. Mă uit la ea, mi-o imaginez la 35 de ani, să zicem, şi o trezesc, că trebuie să mergem la serbarea nepoţelului nostru. Avem un nepot şi o nepoată, de patru, respectiv cinci ani. El e un nebun, ea e o creaţă şi jumătate. La fel de nebună. Mai zdrăngănesc un blues la o chitară veche (nu mă las de asta, până în ultima clipă), înainte să mă îmbrac, apoi mă îmbrac. Am un costum cum erau în anii ’40 (1940, nu 2040), pe care îl port cu mândrie. A, şi o pălărie, cu aceeaşi mândrie. Se trezeşte şi nevastă-mea, într-un final. Cum, necum, am reuşit să găsesc una mai leneşă ca mine. Îşi pune ochelarii, mă pupă pe obraz (suntem moşi din ăia care încă se mai ţin de mână în parc) şi se îmbracă. Ea are o rochie roşie. Mergem la serbare, ne bucurăm, apoi ne întoarcem acasă. Seara, eu scriu ceva la calculator (cu greu, că mâinile nu mă mai ascultă ca în tinereţe), ea citeşte o carte. Apoi ne băgăm în pat, ne ţinem de mână şi adormim vorbind despre tot felul de tâmpenii.

Iulia Pârvu: Poţi numi trei lucruri la care nu ai renunţa niciodată?

Luchian Abel: Scrisul, Rapid Bucureşti şi băutura (mă refer la apă, fără de care viaţa n-ar fi posibilă).

Iulia Pârvu: Ce ai face dacă ai rămâne singurul om de pe planetă?

Luchian Abel: Recensământul. Apoi aş călători dezbrăcat în toată lumea.

Iulia Pârvu: Consideri că scopul scuză mijloacele?

Luchian Abel: Doar atunci când nu are nimeni de suferit.

Iulia Pârvu: Ce crezi că ai fost într-o viaţă anterioară?

Luchian Abel: Stai să-l întreb pe instructorul meu spiritual. E un animal (nu instructorul), se numeşte “leneşul”, trăieşte prin Australia, parcă. Îmi place să cred că am evoluat din el. Dar nu l-aş vrea ca animal de companie. Ar dura luni întregi o plimbare în lesă.

Iulia Pârvu: Dacă ar trebui să renunţi la una dintre pasiunile tale (scrisul, fotografia, chitara), care ar fi cel mai greu de lăsat?

Luchian Abel: Scrisul.

Iulia Pârvu: Ce i-ai spune stăpânului tău, dacă ai fi câine şi te-ar putea înţelege?

Luchian Abel: Am văzut ce-ai făcut aseară, în dormitor, cu laptopul în braţe. Dă-mi un copan de pui şi nimeni nu va afla niciodată.

Iulia Pârvu: Dacă ai putea să intri pentru o zi în pielea unei alte persoane, care ar fi aceea şi de ce?

Luchian Abel: Hugh Hefner. Să văd şi eu cum e să stai la vilă cu etaj şi piscină.

Iulia Pârvu: Lui Luchian Abel îi place de Luchian Abel?

Luchian Abel: Îi place, că n-are de ales, doar p-ăsta-l are. Cred că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi, dar să nu te răsfeţi. Să-ţi păstrezi spiritul critic la adresa ta, ca să poţi evolua. Să-ţi mai tragi palme în oglindă, din când în când. Uneori, chiar la propriu.

Iulia Pârvu: Universul e plin de mistere. Care dintre ele te intrigă cel mai mult?

Luchian Abel: Prostia.

Iulia Pârvu: Există vreun film care să te fi impresionat până în măduva oaselor?

Luchian Abel: “La vita e bella”, “La tigre e la neve”. După cum vezi, sunt fan Benigni.

Iulia Pârvu: Ai un model în viaţă?

Luchian Abel: Mi-ar plăcea să am un fotomodel în viaţă. Părinţii mei, în primul rând. Eu cred că oricine îţi poate fi un model în viaţă, mai mult sau mai puţin, dacă ştii ce să înveţi de la el. Chiar şi de la proşti, înveţi să nu fii prost.

Iulia Pârvu: Hercule Poirot sau Sherlock Holmes?

Luchian Abel: Poirot, să zicem. Îmi place mustaţa lui.

Iulia Pârvu: Preferi să trecem peste întrebarea asta?

Luchian Abel: Prefer să trecem peste întrebarea precedentă.

Iulia Pârvu: Ce părere ai despre întrebările din acest interviu?

Luchian Abel: Pertinente, cu semnul întrebării la sfârşit. Tu ce părere ai avut de răspunsuri?

Iulia Pârvu: Răspunsul nu sare departe de întrebare.

Iulia Pârvu: Te rog să adresezi câteva cuvinte cititorilor (o concluzie, un îndemn, o urare sau orice altceva).

Luchian Abel: La mulţi ani cu sănătate, să vă dea Domnul tot ce doriţi. Dar aveţi grijă ce vă doriţi.

Blogurile lui Luchian Abel:

http://lucacelbun.blogspot.ro

http://unomvisiniu.wordpress.com

"My Bucket List” (Lista mea de dorinţe - 100 de lucruri pe care aş vrea să le fac/să mi se întâmple în această viaţă, în ordine aleatorie)

1 – Să scriu o carte.

2 – Să particip la un meci de pe teren propriu al echipei Real Madrid.

3 – Să stau singură, o perioadă de timp, într-un loc unde nu există electricitate, magazine, apă curentă. Să pescuiesc pentru a supravieţui.

4 – Să înregistrez un album de melodii compuse şi cântate de mine, doar pentru persoanele dragi.

5 – Să mă căsătoresc din dragoste.

6 – Să vizitez piramidele.

7 – Să înfiinţez un adăpost pentru animalele fără stăpân.

8 – Să iubesc în aceeaşi măsură în care sunt iubită.

9 – Să studiez psihologia.

10 – Să petrec un revelion într-un loc însorit.

11 – Să lucrez într-un domeniu care să mă reprezinte.

12 – Să mă plimb cu balonul cu aer cald.

13 – Să învăţ limba portugheză. Să-mi perfecţionez franceza.

14 – Să merg la Disneyland.

15 – Să slăbesc.

16 – Să învăţ să merg pe tocuri.

17 – Să merg la concertele tuturor muzicienilor preferaţi.

18 – Să scriu un scenariu (teatru/film).

19 – Să am propria bibliotecă.

20 – Să merg pe bicicletă pe o distanţă lungă, alături de câţiva prieteni.

21 – Să învăţ să joc şah. Şi table.

22 – Să mă plimb o noapte întreagă pe malul mării şi să întâmpin răsăritul alături de persoana iubită.

23 – Să beau o cafea în turnul Eiffel.

24 – Să am o fetiţă.

25 – Să am casa mea.

26 – Să învăţ să mulg o vacă.

27 – Să mă plimb cu elicopterul.

28 – Să mă apropii mai mult de Dumnezeu.

29 – Să am un aparat foto profesional şi să învăţ să fac poze.

30 – Să vizitez obiective turistice din Japonia.

31 – Să fiu un model demn de urmat pentru o altă persoană.

32 – Să particip la un concurs televizat.

33 – Să-mi înving emoţiile şi teama de a cânta în public.

34 – Să privesc cerul, întinsă într-un lan de floarea soarelui.

35 – Să nu mă mai intereseze ce cred alţii despre mine.

36 – Să joc într-o piesă de teatru sau într-un film.

37 – Să sar cu paraşuta.

38 – Să fac scufundări.

39 – Să deţin o acţiune la Rapid.

40 – Să petrec o noapte într-un hotel din New York.

41 – Să spun unei persoane care nu îmi place, tot ce cred despre ea.

42 – Să nu mai am aşteptări atât de mari de la oameni.

43 – Să învăţ să trag cu arcul.

44 – Să învăţ să conduc automobilul. Eventual să iau carnetul de şofer.

45 – Să învăţ să cânt la pian.

46 – Să-mi duc copilul pe Giuleşti.

47 – Să-mi pun lentile de contact albastre.

48 – Să am o grădină în care să cresc legume.

49 – Să vizitez mânăstirile din Moldova.

50 – Să ajung la Marele Zid Chinezesc.

51 – Să am încredere completă în cineva.

52 – Să particip la o reuniune a clasei cu colegii din şcoala generală.

53 – Să câştig la un concurs/loto orice fel de premiu.

54 – Să am un buchet de mireasă din floarea soarelui.

55 – Să ajung la mormântul Lui Iisus.

56 – Să renovez casa de la ţară.

57 – Să mă joc cu un pui de tigru.

58 – Să aflu dacă există extratereştri.

59 – Să iert pe cineva care mi-a greşit. Să fiu iertată de o persoană faţă de care am greşit.

60 – Să petrec un concediu pe o insulă exotică.

61 – Să aflu motivul pentru care am venit pe lume.

62 – Să-mi pun în curte, la ţară, un alun şi un cireş.

63 – Să o întâlnesc pe J.K. Rowling („mama” lui Harry Potter).

64 – Să termin de citit Biblia.

65 – Să învăţ că nu e bine să spui chiar tot ce-ţi trece prin cap.

66 – Să alerg desculţă prin ploaie alături de persoana iubită.

67 – Să-mi fac un tatuaj cu Rapid.

68 – Să merg la carnavalul de la Rio.

69 – Să învăţ să am mai multă încredere în mine.

70 – Să reuşesc să scap de toate datoriile.

71 – Să merg la cules de vie. Să respir aerul de ţară la umbra nucului, meditând.

72 – Să ţin tot Postul Paştelui/Crăciunului.

73 – Să învăţ să gătesc foarte bine.

74 – Să citesc, în întregime, operele lui Mircea Eliade.

75 – Să vizitez muzeele Luvru şi Smithsonian.

76 – Să fiu mulţumită de mine.

77 – Să am multe pisici.

78 – Să merg într-o croazieră pe mare.

79 – Să învăţ să schiez.

80 – Să apuc să văd Rapidul jucând o finală europeană.

81 – Să nu mai simt că m-am născut prea târziu.

82 – Să învăţ să călăresc.

83 – Să iau un autograf de la Dan Brown (autorul „Codului lui Davinci”).

84 – Să învăţ basmul în versuri „Făt-Frumos” de Petre Dulfu, pe care mi-l spunea bunicul în copilărie şi să-l spun şi eu nepoţilor.

85 – Să învăţ teorie muzicală.

86 – Să o văd pe steaua în Divizia B.

87 – Să studiez pictura.

88 – Să am un şemineu în faţa căruia să stau şi să citesc în serile geroase, savurând o ceaşcă de ceai fierbinte.

89 – Să citesc jurnalul secret al cuiva.

90 – Să evoluez spiritual.

91 – Să petrec cât mai mult timp cu persoanele dragi.

92 – Să devin mai ambiţioasă.

93 – Să învăţ să merg pe role.

94 – Să probez o rochie de epocă.

95 – Să asist la unirea României cu Moldova.

96 – Să merg o zi întreagă cu tramvaiul, scriind în jurnal impresii despre ceilalţi călători.

97 – Să am curajul să încalc regulile.

98 – Să-mi fac mai des controale medicale.

99 – Să merg cu telescaunul.

100 – Să îmi păstrez toată viaţa sufletul de copil.