Când spui Rapid, spui pozitiv

Avem nevoie de ganduri pozitive. Trebuie sa fim optimisti, chiar daca ceea ce se intampla e dezolant. Inca avem arme, inca suntem destui, inca nu e totul pierdut. Cu toate ca neputinta de a face lucruri concrete, fizice, a pus stapanire pe multi dintre noi, exista totusi cel putin un lucru pe care il putem face. E mai real decat orice protest, decat orice injuratura. Canalizarea tuturor gandurilor noastre frumoase si pozitive catre rezolvarea inevitabila a problemelor pe care le avem. Aceasta rezolvare va veni. Ca va fi maine, peste o saptamana, o luna sau un an, sau ca vom avea de asteptat alti 32 de ani, depinde doar de noi. Atragem ceea ce gandim. Ne consideram SINGURI IMPOTRIVA TUTUROR? Ei bine, asta suntem! Ne consideram NEDREPTATITI? Nedreptate atragem! De ce altora le merge bine fara sa faca nimic special in sensul asta? Pentru ca, inainte de confruntarile pe care le au, nu pun raul in fata, cum facem noi, ci se vad deja invingatori. Si le merge. LE MERGE! Daca vom continua sa ne vedem pe noi insine ca pe niste perdanti inainte de infruntarile propriu-zise, vom pierde din start orice sansa de a fi victoriosi. Totul va depinde exclusiv de noi, daca vom incepe sa constientizam cat de mare e puterea mintii noastre.
Incercati sa inlocuiti gandurile negative cu ganduri pozitive. Asta nu inseamna sa va schimbati modul de gandire! Veti gandi aceleasi lucruri, dar sub alta forma. Spre exemplu, nu va mai ganditi atat de tare la plecare lui Copos de la Rapid cu orice pret, ci la venirea unui nou investitor care va iubi si va respecta Rapidul asa cum merita el sa fie respectat si iubit. Dintr-o data, se schimba starea de spirit, fara sa ne schimbam practic dorinta, de vreme ce varianta a doua o include automat pe prima.
Stiu ca e greu si e nevoie de concentrare, dar am convingerea ca daca am face-o intr-un numar cat mai mare, am atrage toata sustinerea Universului. Eu mi-am propus sa fac asta, avand si un alt motiv pe langa cel expus mai sus: trebuie sa-mi pastrez sanatatea mintii si a sufletului in clipele astea in care simt ca fiecare lucru sau gand negativ in plus m-ar face sa explodez.
Faceti la fel! Dupa revigorare, Rapidul va avea nevoie de noi sanatosi, in forma, nebuni in sensul bun, asa cum am fost mereu!
Pastrati-va samanta de Rapid in suflet, va veni clipa cand ea va incolti si va inflori din nou. Va veni si primavara noastra.

Min. 31 - min. 45: 14 minute de bucurie supremă. Lacrimile de durere ale lui Pancu la finalul meciului. Ocaziile ratate. Doar un Rapidist poate privi toate acestea ca pe un succes. Rapidiștii trăiesc pe altă planetă, unde fericirea se obține din lucruri mărunte. Ca să putem merge mai departe, să ne păstrăm sănătatea inimii, trebuie să rămânem pe planeta noastră, acolo unde orice boală se vindecă printr-un HAI RAPID!

(după dinamo - Rapid 2-1, 2012)

Banc

Cei de la Pro-Tv:

- Nea Gigi, cum vrei să sune reclama la meciul stelei de joi?

gigi becali:

- băi băieți, vreau să ziceți că 22 de milioane de români vor susține steluța!

Pro-Tv:

- Da, nea gigi, dar știți... 22 de milioane de oameni erau în 1990 în România, acum la recensământ au ieșit vreo 19 milioane doar...

gigi becali:

- Ce oameni, bă? Eu vorbesc de oi!

Din nou iubire, din nou Rapid

De zeci de ani, rapidiștii se hrănesc cu firimiturile căzute de la masa bogaților. Le-au fost de ajuns pentru că au avut întotdeauna iubire din plin, care le-a ținut loc de orice altceva. De la un timp însă, până și firimiturile s-au împuținat, iar trăitul numai din iubire devine din ce în ce mai greu. E firesc să ai anumite așteptări atunci când iubești, se presupune că te-ai îndrăgostit de anumite calități ale acelui ceva/cineva, iar când descoperi că dezamăgirile (altădată presărate pe ici-colo cu mici bucurii) au devenit dezamăgiri și atât, îndoiala ți se strecoară în suflet fără să vrei. E de înțeles. Nimeni nu poate răbda la nesfârșit să fie tratat ca o cârpă de șters pe jos, oamenii au nevoie să li se răspundă măcar din când în când la dragostea pe care o oferă, cu același tip de dragoste, fie ea oricât de scurtă sau de rară. Când proporția între ceea ce oferi și ceea ce ți se oferă devine o sută la zero, când dai tot ce ai mai bun în sufletul tău și ți se răspunde cu un șuvoi de palme, e normal să răbufnești.

Rapidiști, e momentul să dați afară din voi toată frustrarea strânsă de-a lungul timpului. Nu vă sfiiți. Nu vă mai abțineți. Dumnezeu știe cât ați răbdat și NIMENI nu are dreptul să vă condamne că nu mai puteți suporta. Înjurați, dați cu piciorul în ce nimeriți, spargeți ce vă vine la mână, manifestați-vă în orice mod (legal, desigur) care vă ajută să vă descărcați. E normal să vreți ca aceia care v-au adus în halul ăsta să plătească. Și vor plăti, pentru că istoria nu-și va mai aminti de ei. Dar până să ajungă istorie, vor plăti și în alt mod. Nu uitați niciodată că roata se întoarce și orice rău pe care îl faci cu bună știință se va întoarce ca un bumerang asupra ta. Înjurați-i cât vreți, aveți tot dreptul, dar nu vă răzbunați pe Rapid!


Amintiți-vă în fiecare clipă că Rapidul, acel bătrân născut în ’23, care a trecut cu fruntea sus printr-un război, prin zeci de ani de comunism, prin mii și mii de nedreptăți, acel Rapid de care v-ați îndrăgostit iremediabil, acel zeu la picioarele căruia au stat milioane de oameni de-a lungul timpului, NU e cel pe care trebuie să vă răzbunați. Rapidul e acum neputincios, căzut în ghearele unora care nu-l iubesc, se zbate să reziste și își așteaptă nerăbdător ziua eliberării. Rapidul vostru e captiv, Rapidul vostru suferă alături de voi, dar nu se dă bătut. Nu vă dați nici voi!


Rapidul vă iubește la fel de mult cum îl iubiți și voi pe el, mi-a spus-o într-o zi când așteptam în parc, pe bancă, să înceapă un meci. S-a așezat lângă mine și m-a privit așa cum își privește un bunic nepoții. Are ochi pătrunzători, dar care degajă căldură și blândețe. E împovărat de timp, dar se menține în viață datorită glasurilor voastre, care sunt ambrozia și nectarul lui. Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, vă imploră să nu-l lăsați, pentru că se va stinge și el odată cu ultima voce care va răsuna pe Giulești, odată cu ultimul glas care-i va striga numele, odată cu ultimul steag fluturat în cinstea lui. Nu lăsați să piară ființa care v-a învățat să iubiți cu adevărat, care v-a făcut să fiți atât de diferiți de restul lumii, care a dat sens existenței voastre.


CONTINUAȚI SĂ CÂNTAȚI PENTRU RAPID, MENȚINEȚI-L ÎN VIAȚĂ ȘI NU RENUNȚAȚI LA DRAGOSTEA VOASTRĂ SUB NICIO FORMĂ! ASTA VOR DUȘMANII, NU LE DAȚI SATISFACȚIE, ARĂTAȚI-LE A INFINITA OARĂ CE E DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ!


HAI RAPID!

Da, steliștilor, echipa voastră a jucat mai bine în meciul de azi și merita victoria. Aveți câteva plusuri față de noi, cel mai important: un patron care, așa prost cum e, bagă bani în echipă și se vede pe teren. Evident că e suficient, hrana voastră sunt victoriile și, implicit, trofeele, fără de care v-ați usca și ați dispărea așa cum ați apărut: peste noapte. Noi, pe de altă parte, ne tragem seva din lucruri profunde, pe care voi nu le veți înțelege niciodată. E de prisos să vă explic de ce 2.500 de oameni s-au auzit azi pe Național Arena mai tare decat alți 50.000. E cam ca atunci când românii se băteau cu turcii în inferioritate numerică și câștigau, fiindcă dragostea de țară era mai puternică decât dorința de expansiune. Nu mă aștept să aveți habar de istorie, tot ce știți voi ține de „istoria” aia mincinoasă pe care pretindeți că o aveți și pe care ne-o aruncați în față de câte ori se ivește ocazia. Spuneți că meciurile cu noi nu sunt derby-uri, dar v-ați bucurat la final ca și când ați fi luat campionatul! Negați cât vreți, că nu vă crede nimeni: vă țâțâie fundul de câte ori auziți de Rapid! Plus de asta, voi habar n-aveți să vă bucurați! Un SUPORTER (nu că ați ști ce e ăla) nu ar spune niciodată “băi, Rapidistule, a luat Rapidul bătaie”, ci „băi, Rapidistule, a câștigat steaua”. Vă face plăcere mai mult deziluzia altora, decât propria voastră bucurie. Patetici, de la primul la ultimul, asta e definiția voastră.

Să vă spun eu cum v-ați prezentat azi în tribune. NU AȚI EXISTAT! Fără stație de amplificare voi nu vă auziți! A trebuit să puneți muzică pentru că așa aveați impresia că ne veți acoperi fonic! Marea galerie a stelei a fost reprezentantă azi un individ abject pe nume gabi safta, care a behăit necontenit în microfonul de crainic încercând să scoată ceva de la voi, să vă determine să cântați! Degeaba v-a reamintit că aveți 23 de titluri, în van v-a zgâriat timpanele cu îndemnuri disperate, v-a adus aminte că voi ați rămas singurii care joacă în Europa, mai avea puțin și vă amenința că, dacă nu cântați, își zboară creierii în direct! Cu cine vrei să faci treabă, nenea safta? Cu ăia pe care îi îndemni să se înjure singuri de mamă? Tu, instigatorule la violență și rasism, te crezi vreun căpitan de oști? Ți-ai greșit vocația, băiețaș! Locul tău nu e la stadion, nici măcar la circ, locul tău e la pușcărie! Să te ferească Domnul să ajungi vreodată în mâinile Rapidiștilor, că nu te mai scapă de acolo nici toți banii lui becali!

Au fost momente azi în care disprețul și ura față de steaua au fost mai puternice în sufletul meu decât dragostea pentru Rapid. Recunosc asta cu rușine și îmi cer iertare. Acum, că m-am calmat, îmi dau seama că RAPIDUL NU MERITĂ DRAGOSTE CU JUMĂTATE DE MĂSURĂ, Rapidul merită iubit la maxim, zi de zi, clipă de clipă, Rapidul nu trebuie să nască ură, Rapidul trebuie să fie, până la sfârșitul zilelor noastre, lucrul care să ne diferențieze de toți ceilalți. Putem urî conducerea Rapidului, dar nu Rapidul! Rapidul n-are nicio vină că a ajuns pe mâna unora care nu știu să-l prețuiască. Mai devreme sau mai târziu, Rapidul va redeveni ce-a fost și mai mult decât atât. E greu să ai răbdare, știu, dar trebuie să ne purtăm crucea de Rapidiști până la capăt. N-am nicio îndoială că toate sunt orânduite de Sus și că însușirea noastră cea mai de preț este în același timp și povara cea mai mare pe care trebuie s-o ducem: răbdarea. SĂ AVEM RĂBDARE.

Mă uitam azi la steliști și mai că mi-am dorit să fim și noi atât de mulți cum sunt ei, m-a durut pentru o clipă că suntem puțini. Dar, ca întotdeauna, mi-am îndreptat gândurile către una din ideile pozitive pe care mi le-am sădit în suflet și pe care le scot la iveală în momentele grele: metalele prețioase sunt rare. Florile sunt mai puține decât buruienile. Oamenii deosebiți sunt atât de greu de găsit! De ce să fim mulți? De ce să fim ca alții? Noi suntem UNICI și e normal să nu “creștem” pe toate drumurile.

Să ne revenim după această nouă decepție! Nu va fi nici pe departe ultima! Câte ne mai așteaptă, oare, până la sfârșitul vieților noastre? Cu siguranță, multe! La următorul meci pe Giulești trebuie să facem pământul să vibreze sub săriturile noastre și cerul să tremure la auzul glasurilor noastre! Doar prin asta trăim. DE-ASTA IUBIM RAPIDUL ȘI RAPIDUL NE IUBEȘTE PE NOI. SĂ NU-L LĂSĂM SĂ PIARĂ. SĂ FIM RAPIDIȘTI PÂNĂ LA CAPĂT!

Iulia Pârvu, 25.09.2012 (după steaua  - Rapid 1-0)

Nebunie

Vestea că te vei afla în preajma mea timp de câteva zeci bune de minute nu-mi dă pace de câteva nopți. Te așteaptă cu toții, vorbesc despre venirea ta, se ceartă care să te salute primul, care să-ți pună întrebări, care să-ți ceară să faci o poză cu el. Cât de ușor le e lor să vorbească despre tine, în vocile lor se citește admirația pentru ceea ce faci tu, sunt orbiți de realizările tale, dar pierd din vedere faptul că ai și tu un suflet care, poate, tânjește după afecțiune, un suflet sătul de laude aduse minții tale. Eu nu pot să vorbesc de față cu ei despre tine, fiindcă aș risca să-mi ies din pepeni. Dacă aș începe, nu m-aș mai putea opri. Trebuie să rămân calmă și să nu las nimic să întunece strălucirea momentului în care vom respira același aer. Oare ce-o să mă fac dacă, din întâmplare, privirile ni se vor încrucișa? Doamne, nu vreau să mă mai gândesc, nu, lăsați-mă în pace, voi, gânduri păcătoase!…

Ce răvășit mi-e părul, nici nu mi-am dat seama că am exagerat jucându-mă cu mâinile prin el. M-o fi văzut cineva în halul ăsta? Și așa se uită toți cam ciudat la mine de la un timp, mai ales Gema, de la recepție, care de câte ori mă vede se preface că vorbește la telefon. Ha! Își închipuie că mi-ar plăcea vreodată să fim prietene? Cine-ar vrea să fie prietenă cu ea, care își schimbă iubiții și la răsărit, și la apus? Mda, asta sigur a văzut fiecare apus și fiecare răsărit de când a angajat-o Simon. Eu nu sunt proastă, știu ce se întâmplă cu fiecare om din clădirea asta. Dacă aș avea ocazia să spun câte se petrec zilnic între pereții ăștia nesuferiți din sticlă de la etajul 7… Cu prima ocazie când mă va întreba cineva, voi spune tot, da, tot!...

Trebuie să mă hotărăsc ce să îmbrac vineri. Deși lui nu are cum să-i pese de altceva decât de sufletul meu. Și el se simte singur și neînțeles, știu asta, dar cum să fac să-i vorbesc? Suntem făcuți unul pentru celălalt, dacă am fi avut șansa de a ne cunoaște până acum, am fi fost de nedespărțit. Știu că și el îmi simte lipsa, doar că nu știe încă cine sunt. Oare ce miros are parfumul lui? Sper să reușesc să-l simt înainte să plece… Nu, nu, nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă vreunul din ceilalți m-ar împiedica să-i simt parfumul. Trebuie să fiu pozitivă. Eu nu sunt ca oricare alta. Sunt specială și el mă va iubi, așa cum îl iubesc și eu. Parfumul lui trebuie să fie unul dulce...

Mai sunt 24 de ore… Inima mea nu mai suportă atâta fericire, vreau să vină odată clipa în care îl voi vedea în realitate. Acum știu că mă va recunoaște când mă va vedea. Am certitudinea asta. I-am transmis imaginea mea atunci când mă gândeam la el, i-am simțit răspunsurile, bătăile inimii, el mă știe! Of, ce mă fac? Înseamnă că a văzut și momentele de intimitate pe care mi le-am imaginat și de care mi-e tare rușine, nu știu cum am putut să mă gândesc la așa ceva, să-mi întinez mintea și sufletul cu imagini nedemne… Nu vreau să ajung în iad, nu, Doamne, te rog!...

Clipele au trecut precum secolele… S-au strâns cu toții în dreapta și stânga intrării, așteptându-l. Inima stă să-mi iasă din piept, își simte aproape jumătatea și nu mai are răbdare, bate ca nebuna umplându-mă și pe mine de emoții. Îmi vine să intru în pământ. Iată-l, a sosit... Nu se poate să fie așa de înalt! Nici măcar nu m-am gândit să-mi iau pantofii cu toc. Ce-mi pasă? Nu se va uita la asta. Se indreaptă spre lift împreună cu Simon și domnul Aris. Urcă. De ce nu m-a privit? Oare nu m-a simțit admirându-l din mulțime? N-a avut o clipă pentru mine sau n-a putut din cauza lor? Îi e rușine de condiția mea umilă? Dar nu mi-a spus niciodată, în decursul conversațiilor noastre nocturne prin telepatie, că ar trebui să schimb ceva în ținuta sau comportamentul meu. Oare nu mă mai iubește? Ce se întâmplă?...

Urcăm și noi pe rând până la 7. Nu văd decât negru în fața ochilor, o furie care mă face să le doresc moartea tuturor celor care mă înăbușă respirând în apropierea mea. Cât sunt de hidoși... parcă mă împung cu furci înroșite în foc, direct în inimă. Trebuie să rezist, în curând voi scăpa de ei, mai e doar puțin. Câteva clipe mă despart de fericirea supremă de a-mi strânge în brațe iubitul. Ne întâlnim cu el în sala de conferințe, redecorată cu ocazia vizitei într-un fel de mini-bar. De aici se vede cel mai bine orașul, cu luminile lui nesuferite... De parcă pe el l-ar încânta așa ceva! Mi-a spus de multe ori că preferă întunericul, singurătatea în doi... Dacă m-ar fi întrebat și pe mine, le-aș fi arătat cum să transforme acest moment într-unul perfect. Nimeni nu-l cunoaște așa cum îl cunosc eu. Intru...

Se ciocnesc cupe de șampanie. Mi se oferă și mie. O iau, dar nu vreau să gust, mi-ar întuneca mintea, nu rezist la băutură. E la doi pași de mine. Dă mâna cu Gema. Se îndreaptă spre mine. Îmi strânge mâna fără vlagă. Abia mă privește în ochi. Merge mai departe. Ce e asta? Cu ce-am greșit? Mă uit la reflecția mea din geam și mă examinez din nou. Ce am? Toată lumea zâmbește. Își bat joc de mine? Au aflat de idila noastră și acum au pus cu toții la cale să-mi facă o farsă? Mă uit în jur în căutare de camere ascunse. S-au vorbit între ei? Dar el, el participă la farsă? Ce dată e azi? Mi se învârte capul, voi exploda în câteva secunde. Cum scap de aici? Doamne, te rog, fă să fie doar un coșmar. Ce fac? Ce fac?...

Fac un efort supraomenesc și ies dintre cele câteva persoane care mă baricadează. Trebuie să fiu cu el, altfel viața mea se va stinge ca o lumânare lăsată să ardă. Nu pot să trăiesc fără el și nici el fără mine. Acum... doar se ferește de ceilalți, nu vrea ca ei să afle... încă. Îmi transmite mental că e și el de acord cu lucrul la care m-am gândit. Da, o voi face. Trag aer în piept și-mi fac avânt. Trec în viteză printre ceilalți și-l apuc de mână, ajungem pe balcon... vom zbura împreună, în sfârșit, spre infinit... El își retrage mâna dintr-a mea, dar mi-e imposibil să mă mai opresc. De ce-ai făcut asta? Te iubesc! Zbor singură...

Doar o poezie

Îmi las un gând sfios să te admire
Și-aștept să-mi dai un semn că nu greșesc
Dar ochii-mi obosesc, și în privire
Răsar doar nori, sub un clipit firesc.

Speranța-i doar un moft, dar n-o pot stinge
Chiar dacă-ncerc timid să o sugrum
Respir și reîncerc, în suflet ninge
Și viscolul transformă vara-n scrum.

Văi și abisuri îmi năpădesc toți porii
Și vreau s-alung imaginile crude
Nu-s pesimistă, de ce sunt negri norii
Și am necontenit genele ude?

Simt că mă schimb cu fiecare clipă
Că devin alta și îmi pierd esența
Ce-am de făcut când inima îmi țipă
Să tac, să rabd, să conjur providența?...

A doua venire a lui Moise pe pământ

Am asistat în această seară la al 2-lea meci ca intensitate din viața mea, după celebrul Rapid-steaua 5-1. Am exclamat încontinuu că numai Rapidul poate să ne facă așa ceva! Când am plecat spre stadion, mi-am dat seama că am uitat ceva acasă și a trebuit să mă întorc din drum, așa că bănuiam că mă așteaptă ceva... deosebit. Realitatea mi-a întrecut cu mult așteptările, pentru că meciul dintre Rapid și CFR Cluj a avut de toate: multe goluri, răsturnări spectaculoase de scor, o eliminare, un penalty, dar, mai important decât toate, un protest spectaculos al galeriei. La pauza meciului, după o primă repriză în care Rapidul a făcut cel mai slab joc din toată istoria pe care mi-o amintesc eu (“nicio ocazie” e puțin spus: nu ne-am apropiat de poarta campioanei, am luat două goluri, puteam să mai luăm încă vreo câteva, bașca am rămas și în zece oameni după eliminarea lui Oros), șeful de galerie s-a transformat într-un Moise al zilelor noastre (îmi cer scuze dacă e blasfemie) și a desparțit, la o mișcare de braț, galeria, în două părți. Ideea a fost de a lăsa mijlocul peluzei gol, ca să vadă și gloabele de pe teren ce înseamnă să joci fără sufletul Rapidului: galeria. Am aflat când am ajuns acasă că domnii comentatori (nu știu ce culoare au, dar pot să bănuiesc) s-au grăbit să anunțe că rapidiștii pleacă din tribune cu cozile între picioare, uitând mai apoi să informeze telespectatorii că, de fapt, galeria s-a mutat în colțurile peluzei, pe locurile care de obicei rămân goale. În fine, suntem obișnuiți. Și cum stăteam noi liniștiți pe margini, ia uite, măre, cum se enervează Rapidul după pauză și nu doar că egalează scorul, dar mai ia și conducerea! Din acel moment îmi amintesc doar că ne-am întors la vechile locuri (nu știu cum am văzut pe unde merg, de lacrimi, de palpitații, de fericire), am cântat ca niciodată în viața mea, am stat cu spatele la toate fazele CFR-ului, pentru că altfel riscam un infarct și... țineți-vă bine! La sfârșit i-am scandat numele lui Surdu, responsabil pentru două dintre goluri, Surdu care ne-a salutat prin binecunoscuta scandare la adresa oilor, apoi și-a aruncat tricoul în tribune! Dacă nici asta nu e nebunie, nu știu care mai e! Și dacă n-am murit la meciul ăsta, e posibil să nu mai mor niciodată! Ce-mi faci tu mie, Rapidule... Cum să nu te iubesc?!

(după Rapid - CFR Cluj 3-2)

Ce bine arată umbra mea! E slabă și înaltă și frumoasă! Mi-ar plăcea să fiu o umbră... Oare?!

Rapid înseamnă speranță

A început încă un sezon de speranțe rapidiste. Ca în fiecare an, o luăm de la capăt convinși că de data asta va fi altfel. N-am luat niciun trofeu anul ce tocmai s-a încheiat? Las’ că luăm acum! Tot ce n-am realizat în trecut, vom realiza “anul ăsta”. Orice umilință îndurată în anul precedent se șterge pe timpul verii ca și când nici n-ar fi existat. Odată cu începerea noului sezon fotbalistic, inimile noastre sunt gata să fie din nou dezamăgite, umilite, călcate în picioare, purtate de la extaz la agonie și înapoi. Inimile de rapidiști nu se tem de nimic, ba dimpotrivă, par câteodată că-și doresc să experimenteze noi și noi niveluri ale suferinței, doar ca să se convingă singure că “se poate și mai rău de atât!”. Ce spune asta despre noi? Că nu suntem limitați de nimic, noi nu folosim cuvântul IMPOSIBIL decât când spunem: e IMPOSIBIL să încetăm să iubim Rapidul!

Sunt curioasă ce-ar fi scris filosofii antici despre această stare de spirit pe care noi o numim rapidism (mi-i și imaginez, parcă, pe stoici și epicurieni, de exemplu, argumentând pro și contra sensului rapidismului). Chiar și numai pentru asta ar merita inventată mașina timpului!

Închei cu o poezie pe care am găsit-o întâmplător pe internet, dar care mi se pare genială (îi aparține marelui Adrian Păunescu):

Rapid nu-i echipă de fotbal
Rapid este noapte și zi
Rapid e o stare de spirit
Rapid e un mod de a fi.

Rapid e refuzul stagnării
Rapid nu-i căruță de blegi
Rapid e nonconformismul
Rapid e... că poți să alegi.

Rapid e istoria simplă
Rapid este dreptul la NU
Rapid e puterea mulțimii
Rapid este EU, EL și TU.

Rapid este geniul cel ieftin
Și pacea modestului blid
De-aceea și astăzi, și mâine
Eu țin cu cei mulți: HAI RAPID!

M-am trezit speriată de zgomotul infernal al tunetului care a zguduit noaptea ploioasă. Visul frumos în care mă cufundasem s-a isprăvit la fel de repede precum începuse, lăsându-mă cu regretul c-am pierdut iubirea tocmai găsită pe tărâmul zeului somn. Amestecul de mirosuri venit pe fereastră mi-a dat impresia pentru o secundă că încă mă aflu în brațele dragostei: inconfundabila aromă a apei de ploaie, învăluită de izul florilor de tei căzute, dar încă neofilite, un strop de vânt de început de vară pe obrazul înfierbântat și dornic de mângâiere, cu glazură de verde crud și catifelat ca atingerea dintre două mâini care se căutau de mult timp. Dintre toate lucrurile pe care le-aș fi putut face în ceasul târziu al nopții, somnul mi s-a părut dintr-o dată că se potrivește cel mai puțin cu absența strălucirii stelelor. Atentă să nu mă simtă restul ființelor nu atât de sensibile ca și mine, care nu s-au lăsat tulburate de îndrăzneala zgomotoasă a fiului naturii, mi-am pus papucii în picioarele încă obosite și am pășit spre locul care în multe momente îmi servește drept sanctuar. Eram pe cale de a uita să-mi iau umbrela maronie din suportul de după ușă, în care-și face veacul între două ploi, când fugara imagine a ochilor căprui din vis mi-a amintit că afară nu e o noapte ca oricare alta. Am descoperit abia în pragul casei că nici papucii, nici umbrela nu-mi servesc la nimic, hotărâtă fiind dintr-o dată că ar fi un sacrilegiu să pierd senzația de neînlocuit dată de mersul prin iarba udă, cu părul liber ca penele păsărilor când se avântă spre înalt. Foaierul din grădină m-a primit, ca întotdeauna, cu portița deschisă și măsuța din lemn de stejar pe care timpul și-a imprimat gândurile sub formă de urme de cari. Generațiile care și-au așternut înainte de timpul meu sufletele pe hârtie, servindu-se de duritatea, și totuși de inconfundabilele calități de gazdă ale măsuței, trebuie să se fi simțit la fel ca și mine, chiar dacă locurile pe care a fost poziționată s-au schimbat. Observ în fundul grădinii nucul, puțin îndoit de vânt și greutatea stropilor, sub care mi-am petrecut o mare parte din copilăria fericită de copil dorit și iubit de părinți și bunici deopotrivă, adunând nucile mari pentru a le depozita în podul căsuței bătrânești. Mi-aș dori să văd măcar o secundă prin ochii nucului norocos, care a cunoscut atâția oameni pe care Dumnezeu i-a luat, rând pe rând, la sânu-I. Oameni datorită cărora eu mă aflu aici, acum, și sunt ceea ce sunt.

Va urma. 

Din categoria "poezii pentru copii":


Motănița


Motănița-i o pisică
Găsită de Dana-n drum
Și era atât de mică
C-o țineai doar într-un pumn.


Acum este mărișoară
Prinde chiar și șoricei
Ea se urcă-ncet pe scară
Sus, în pod, până la ei.


Ca un vânător pândește
Un moment mai potrivit
Șoricelul îl pândește...
Hopa-țup! Și l-a halit!


Mândr-apoi din cale-afară
Cu codița ridicată
Ea se linge pe botic
Nu cumva s-aibă vreo pată!


Fiindc-această Motăniță
E curată-n orice zi
Voi toți să-i urmați exemplul
Și să vă spălați, copii! :)

Am zburat

Furând aripile unui fluture

Care făcuse o pauză în drumul lui

Pe un trandafir.

Mă întreb

Dacă aș fi putut să fur aripile fluturelui

În cazul în care zborul lui primăvăratic

S-ar fi oprit pe o păpădie.

O seară între fete, plictiseală maximă, așa că ne-am hotărât să jucăm un joc bazat pe imaginație, cu durata de 30 de minute. Rezultatul, mai jos.

IADUL (povestire din 2011 - nerevizuită) de Iulia Pârvu

Iadul: mit sau realitate? Vom vedea! Unii mai devreme, alții mai târziu. Ce o să vă povestesc azi este o întâmplare bazată pe imaginație, dar asta nu înseamnă că nu poate fi și reală!

Drăcușorul, proaspăt inițiat în arta aducerii omului în păcat, este trimis de Scaraoschi să aducă în iad primul său suflet – prima victimă. În funcție de numărul de muritori aduși pe calea pierzaniei, drăcușorul poate avansa pe scara ierarhică din Infern. De la un simplu amestecător în cazane, el poate să ajungă să dețină funcții mult mai importante, cum ar fi: secretar (e greu, volumul de muncă e mare: trebuie să înregistreze tot ce intră în iad – dar e și ușor, fiindcă de ieșit nu mai iese nimic – însă și răsplata e pe măsură: nu stai gol – drac gol – ci ai costum roșu cu albastru), scriitor – stai la birou si rescrii Biblia – îți trebuie multă imaginație ca să-i dai de furcă Celui de Sus! Sau, poți să ajungi chiar Director de zonă! Aici e cel mai simplu, nerămânându-ți altceva de făcut decât să stai cu gura pe restul.

Așa că, personajul nostru principal fu azvârlit pe Terra sub înfățișarea unei (ați ghicit!)... femei! Dar cât de simplă ar fi fost misiunea lui Fonfolici dacă trupul de închiriat ar fi avut darul de a plăcea ochiului? Personajul nostru s-a trezit astfel în pielea unei amărâte trecută de prima tinerețe, fără dinți, rudă îndepărtată cu Muma Pădurii. Paranteză: Muma Pădurii e în prezent bucătăreasa personală a lui Mefisto; n-am închis paranteza: în iad mai lucrează, în funcții destul de importante, și: Statu-palmă-barbă-cot, balaurul și surorile vitrege ale Cenușăresei – doar nu credeați ca tocmai iadul să nu aibă bordeluri, nu? Am închis paranteza.

Cum Fonfolici nu avea decât o oră la dispoziție pentru a-și seduce victima (și pentru că eu trebuie sa termin în scurt timp povestirea), iată-l cum își pune în aplicare planul de moment (de menționat că țara în care a nimerit bietul drăcușor este chiar Românica noastră). Merse el ce merse și nimeri la un palat ca-n basme, poleit cu aur și lei paralei la intrare și întrebă de împăratul ținutului. Țeapă! Ne aflăm în anul 2011 și nu mai există împărați, așa că drăcușorul (care se dăduse drept o cerșetoare) fu primit de însuși... Jiji Becali. Citindu-i toate gândurile într-o clipită (că doar nu avea cum să dureze două clipite!) și aflând astfel cam tot ce era de știut despre Jiji, Fonfolici îi propuse în felul următor: să-i ofere, în schimbul sufletului său, câteva lucruri imposibile, și anume:

-iluzia că steaua e o echipă de fotbal

-iluzia că steaua este cea mai iubită echipă din România

-iluzia că steaua va mai lua campionatul în timpul vieții sale

-iluzia că plătitorilor de bilete din ghen(ce)a li se potrivește cântecul “Noi suntem români”

-iluzia că el, Jiji, are ceva în cap.

Acum știm cu toții care este explicația comportamentului delirant al lui Becali. Urmează să plătească o eternitate pentru aceste iluzii.

PS: Fonfolici și-a îndeplinit misiunea.

Sfârșit.

 Început și sfârșit

Încep cu farmecul de-o viață

Al cerului înalt și gol,

Cu roua, ce de dimineață

Mă-nvăluie cu-al ei fior.

Încep cu timpul ce se pierde

În infinitul de granit,

Cu un fir ud de iarbă verde

Și-o vară fără de sfârșit.

Încep cu-acel ecou al lunii

Ce noaptea susură-n priviri,

Cu doi îndrăgostiți ce pururi

Își deapănă dulci amintiri.

Încep cu taina din adâncuri

Nedeslușită de străbuni,

Cu inima, ce pentru-a bate

N-are nevoie de minuni.

Încep cu TOT, și la fel termin

Iar voi mă însoțiți mereu,

În acest cerc, în care primul

Și ultimul… e DUMNEZEU.

                      Necunoscut

Mi te imaginez tot timpul

Cum pe-un cal alb la mine vii,

Totuși, mereu ne-ascundem chipul

 Eu nu te știu, tu nu mă știi.

Suntem ca soarele și luna

Când tu te-apropii, eu dispar

Mă-ntreb de ăsta ni-i destinul

Să pierdem totul,  în zadar.

M-aștepți și tu, mereu, la rându-ți,

Vrei să m-alinți și să-mi șoptești,

Chemarea ta o poartă vântul

Dar nu-mi dau seama unde ești.

De-o să te caut printre oameni

Tu sigur o să fi în cer

Dar chiar de-ar fi să-mi pierd avântul

Eu voi continua să sper.

Și peste ape, foc sau vânturi

Noi vom continua să fim

Uniți pentru eternitate

Atâta timp cât ne iubim.

Și simt că va veni și ziua

În care-n ochi ne vom privi

Am un motiv să am răbdare:

O să te știu, și-o să mă știi.

Plâng…

Sub cer, sub soare și sub lună

Sub vise, ploi și curcubeu

Stă dragostea, ca o nebună

Săpând adânc în pieptul meu.

Eu vreau s-o scot, s-o dau deoparte

Să o arunc în fum și foc

Dar mă opresc, plângând, în noapte

Descoperind că n-am noroc.

Nu mă-nțeleg nici zări, nici vise

Nici lacrimi, nici priviri fierbinți

În fața mea sunt porți închise

Ce nu țin seama de dorinți.

Mă rog, și sper, și am răbdare

Și sufăr când nu reușesc

Să te privesc cu nepăsare…

Eu plâng pentru că te iubesc.