Un interviu cu Luchian Abel

M-am trezit într-o dimineaţă cu pofta nebună de a lua un interviu cuiva. În traducere, mi-am stresat destul prietenii apropiaţi (cu întrebări pe care, după cum spun aceiaşi prieteni apropiaţi, numai eu pot să le pun), aşa că am zis să caut „victime” în alt cerc de cunoştinţe. La o aruncătură de băţ, cine credeţi? Luchian Abel, pe care îl cunoaştem cu toţii şi despre care ştim că are imaginaţie. Luat ca din oală (aşa se numeşte când abia te-ai trezit, într-o zi de duminică, nu?), probabil că n-a avut timp să se gândească la o scuză plauzibilă, aşa că a trebuit să pună mâna şi să răspundă. Glumesc. Sper că glumesc. Sper să rămână prieten cu mine şi după asta. Iată rezultatul:

Iulia Pârvu: Cum l-ai caracteriza pe Luchian Abel, dacă ai privi prin ochii:
- Tatălui/mamei sale
- Fratelui său
- Celui mai bun prieten/celei mai bune prietene
- Unui străin care îi citeşte articolele?

Luchian Abel: Interesantă întrebare, dar grea. Hai, totuşi, să mă încumet şi să-i iau pe rând pe indivizii ăştia din viaţa mea.
Mama ar zice aşa: Luchi e un aiurit, dar asta îl face simpatic. Luchi e un paradox, pentru că, deşi pare copilăros şi imatur, îşi înşurubează bine de tot capul pe umeri când e vorba să ia o decizie cu impact major asupra vieţii lui. Luchi e un bun ascultător, pentru că spune multe, fără să articuleze vreun cuvânt. Când mă uit la Luchi, mă calmez. Luchi are răbdare cât toată familia la un loc. Când era mic, inventa cuvinte, acum inventează poveşti. Când râde, îi râde toată faţa. Pe Luchi nu trebuie să încerci să-l scoţi din lumea lui, pentru că nu e sănătos nici pentru el, nici pentru cei din jur. Nu l-aş schimba nici măcar pentru greutatea lui în aur. Poate pentru a lui taică-său.
Tata: Luchi e un aiurit şi uneori asta îi dăunează. Dar îl face simpatic, recunosc. Trebuie să aibă mai multă încredere în el, dar nu neapărat să ştie ce vrea. Luchi pare un leneş prin definiţie (dacă puneţi un melc lângă el dimineaţa, când se duce la baie, e o cursă umăr la umăr), dar, când se apucă de o treabă, o duce la bun sfârşit. Are tendinţa (proastă) de a amâna lucrurile până în ultima clipă (uneori chiar până dincolo de ea, când e deja prea târziu). Ar trebui să fie mai organizat. (Nu chiar ca în armată, dar mai organizat.) Luchi iubeşte viaţa şi nu-şi pierde timpul cu lucruri nefolositoare. Nu prea comunică prin vorbe, dar comunică prin altele. Nu l-aş schimba nici pentru greutatea mea în aur.
Fratele meu: Luchi e copilul reuşit al familiei. E cel mai deştept şi cel mai... (Glumesc, i-am furat tastatura de sub nas. Hai, mă, scrie tu.) Pe Luchi îl cunosc de când mă ştiu, că sunt mai mic decât el. Când eram mici, ne jucam tot felul de jocuri. Şi acum ne jucăm. Îmi place când se comportă ca un clovn şi dansează, atunci când jucăm ping-pong pe muzică. Avem limbajul nostru propriu, pe care nimeni nu l-ar putea înţelege. Îl simt când nu e în apele lui. E un frate bun.
Cea mai bună prietenă: Luca (ea îmi zice Luca, nu Luchi) a fost mereu lângă mine, de când ne ştim. Cel mai mult apreciez la el sinceritatea abruptă pe care o afişează atunci când vorbeşte cu mine şi îmi dă sfaturi. Asta e cea mai bună dovadă că ţine la mine. M-a încurajat mereu, indiferent de situaţie. Cu Luca am râs cel mai mult şi cel mai plin, dintre toţi oamenii pe care îi cunosc. (Şi eu aş zice acelaşi lucru despre tine.). Odată, Luca a luat un pix şi mi-a tatuat o sirenă pe mână (din aia ordinară, cum au puşcăriaşii). De râs, era să mi se spargă o venă. Luca e în stare să facă cele mai originale complimente. Într-o noapte, ne-am apărut unul altuia în vis, în acelaşi loc, lucru rar. Nu vreau să ştiu cum ar fi fost viaţa dacă nu l-aş fi cunoscut. (Nici eu, dacă nu te-aş fi cunoscut pe tine.)
Un străin care îmi citeşte articolele: Omul ăsta are ceva de spus.

Iulia Pârvu: Există o aptitudine/calitate pe care nu o ai şi cu care ţi-ai dori să te fi născut?

Luchian Abel: Îndrăzneală mai multă, cred. Unii se nasc cu ea în sânge, sărind îndrăzneţ din uter, alţii se târăsc, calculând toţi paşii cu minuţiozitate şi renunţând la idee, pentru că, de la atâtea calcule, au realizat câte pot merge greşit şi au dat înapoi. (Eu mă încadrez în a doua, deocamdată.) Oamenii care nu fac atât de multe calcule sunt mai câştigaţi. În concluzie, aş vrea să fiu mai îndrăzneţ. Să am curajul să sar în apă, fără să-i cunosc adâncimea. Dar asta cred că depinde de mine. E una dintre calităţile pe care o poţi construi în tine, chiar dacă nu te naşti cu ea. În altă dezordine de idei, mi-aş mai fi dorit să cunosc tainele cimpoiului, ca să cânt dimineaţa, înainte să răsară soarele, şi să trezesc tot cartierul. Dar să ştiu să cânt din naştere, fără să iau lecţii de cimpoi. Cine ştie cât mai costă şi alea?

Iulia Pârvu: Care crezi că e motivul pentru care ai primit talentul de a scrie?

Luchian Abel: A fost o vreme când m-am întrebat, dar între timp am renunţat să mai fac asta. Nu de alta, dar am multe de scris şi nu vreau să-mi pierd vremea întrebându-mă de ce. Acum trei ani şi jumătate, m-am aşezat la calculator şi am început să scriu o povestire. Nu-mi explic nici acum de ce. Până atunci, nu mai scrisesem nimic şi nici nu-mi trecuse vreodată prin cap că aş putea avea un cât de mic talent în sensul ăsta. (Gândeşte-te că, în liceu, mi-a trecut corigenţa la limba română pe lângă ureche de nenumărate ori.) Nu ştiu ce anume m-a îndemnat să mă aşez pe acel scaun, în acea zi. Nu spun că n-aş vrea să ştiu, dar nici nu simt neapărat nevoia să aflu. Eu cred că totul are un scop. Iar dacă am primit talentul de a scrie, l-am primit ca să îl folosesc. Nu am absolut niciun merit pentru el, dar datoria mea e să încerc să-mi îmbunătăţesc continuu scrierile, să nu fiu niciodată mulţumit de ceea ce pun pe hârtie. Îmi place să scriu. O fac cu bucurie. Mă bucur pe mine şi, pe deasupra, am norocul să-i mai bucur şi pe alţii, câţi or fi ei. Eu scriu pentru mine, pentru că actul de a scrie trebuie să fie unul egoist. Nu trebuie să te raportezi la nimeni şi nici să te laşi influenţat de ceilalţi. Consider că dacă nu eşti egoist atunci când scrii, niciodată nu vei pune pe hârtie lucruri de valoare. Şi nu numai egoist, dar şi sincer. Eu nu mai pot trăi altfel decât prin scris. Dintre toate artele, cred că scriind poţi să exprimi cel mai mult. Dacă-mi iei condeiul din mână (tastatura, ca să fiu mai exact), m-ai nenorocit. Aşa că staţi departe de tastatura mea.

Iulia Pârvu: Lampa lui Aladin, peştişorul de aur sau bagheta magică?

Luchian Abel: Nu mi-au plăcut niciodată poveştile astea cu dorinţe. Care-i farmecul în a primi totul de-a gata, când poţi să munceşti pentru un lucru şi să ai o satisfacţie? Noi vrem totul mură-n gură, fără să ne gândim că actul de a culege singur mura, băgând mâna printre ierburi cu ţepi şi cotrobăind după ea, e infinit mai satisfăcător. E drept, aş putea să-mi doresc pacea în lume, ca o concurentă la Miss, dar nu cred că există vreun Aladin, peştişor, sau baghetă în stare să rezolve treaba asta. Pace în lume ar fi doar dacă n-ar mai exista oameni. Uite, mi-aş putea dori să nu mai fie oameni. Dar atunci cine mi-ar mai citi textele? Şi cine le-ar mai scrie, că n-aş mai fi nici eu? Am început să bat câmpii. În concluzie, aş pescui peştişorul de aur, din lampa lui Aladin, folosind bagheta magică, şi i-aş da drumul în mare. Poate l-o găsi vreo caracatiţă care n-are ce să dea de mâncare copiilor şi căreia i-ar prinde bine măcar o dorinţă, dacă nu două-trei.

Iulia Pârvu: Care sunt idealurile tale în viaţă, din punct de vedere profesional şi personal?

Luchian Abel: Profesional, vreau să fac ce-mi place şi să câştig şi bani din asta. Ceea ce la momentul actual se şi întâmplă. Dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc mai mult. Întotdeauna vreau mai mult. Marele meu ideal e ca în viitor să ajung să-mi lansez propria carte. Şi apoi mai multe. Dar sunt conştient că mai am mult de muncă până acolo. Din fericire, munca asta implică mult scris. Ca fapt divers, întotdeauna mi-am dorit să scriu pentru un serial de comedie de la TV. Pe plan personal, cam acelaşi lucru: să găsesc persoana care mi se potriveşte şi să fac şi bani din asta. Glumesc, desigur. Îmi doresc doar s-o găsesc. Cam atât. E pe-acolo pe undeva, mă caută şi ea. Dacă citeşti aceste rânduri, te aştept, oriunde-ai fi. Hai că am dat-o în texte de comedii romantice. Următoarea întrebare.

Iulia Pârvu: Ai în faţă două căi: una care duce spre rai, alta care duce spre iad. Eşti obligat să alegi una dintre ele. Pe care o alegi şi de ce?

Luchian Abel: Aleg raiul, că sufăr de căldură.

Iulia Pârvu: Care este genul tău literar preferat?

Luchian Abel: Cel mai mult îmi plac romanele autobiografice şi romanele de tip jurnal. În general, cărţile în care autorii scriu despre viaţa lor. Îmi plac cărţile scrise într-un stil cât mai succint, simplu, realist, prozaic. Nu-mi plac lălăielile sadoveniene, cu zeci de epitete şi metafore pe metru pătrat. (Am scris şi eu povestiri şi poezii din astea, dar, slavă Domnului, m-am lăsat. Din greşeli înveţi cel mai bine, nu?) Nu-mi plac nici banalităţile ridicate la rang de mari filozofii, gen Paulo Coelho. Din când în când, mai citesc câte-un roman poliţist. E relaxant şi uşor de citit. Şi nu sunt în stare niciodată să ghicesc cine e făptaşul, înainte de ultima pagină.

Iulia Pârvu: Dacă ai putea călători în trecut pentru a schimba cursul unui eveniment istoric, care ar fi acel eveniment şi în ce fel ai acţiona asupra lui?

Luchian Abel: I-aş dărui un prezervativ tatălui lui Hitler. Lăsând gluma la o parte, n-aş schimba nimic. Dacă ăl bătrân folosea protecţie când l-a făcut pe Adolf, poate că la următoarea partidă cu nevastă-sa ar fi conceput un Hitler şi mai tâmpit decât ăsta care a existat. Decât să fie mai rău, mai bine să rămână aşa cum e. Orice ai schimba în trecut, oamenii găsesc întotdeauna o cale către mai rău. Şi mai cred că până şi cea mai mică modificare în trecut ar putea schimba drastic prezentul şi viitorul. Adică m-aş putea trezi că nu m-am mai născut sau că m-am născut pe post de găină, în curtea unor bătrâni. În esenţă, nu vreau să mor decapitat.

Iulia Pârvu: Care este cel mai nebunesc lucru pe care l-ai făcut vreodată?

Luchian Abel: Faptul că m-am apucat de scris. A, şi odată am spart o biserică părăsită (cred că e patrimoniu cultural, dar nu sunt sigur), ca să fac poze înăuntru (nu cu mine, ci cu icoanele de pe pereţi). Sper să nu intru în belea că am zis asta aici. Oricum nu-mi dai numele, nu?

Iulia Pârvu: Ce ai alege între popularitatea fără mulţi bani şi banii mulţi fără popularitate?

Luchian Abel: Nu vreau neapărat să fiu popular şi nici să am mulţi bani. Vreau doar să întâlnesc şi să cunosc cât mai mulţi oameni care se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Asta încerc prin scris. Nu ţintesc să fiu bogat decât în interior.

Iulia Pârvu: Imaginează-ţi un Luchian Abel la vârsta de 80 de ani. Cum ar arăta o zi din viaţa lui?

Luchian Abel: Aş începe dimineaţa târându-mă până la baie. Până acum, nicio diferenţă faţă de Luchian Abel-ul actual. Doar că la 80 de ani ajung mai repede, că am cadru pe role. Bun. Ajung la baie, îmi scot proteza, o scap pe jos, o ridic cu greu, că mă dor şalele, şi, din reflex, o bag la loc în gură, fără să o spăl. Mă întorc în cameră, nevastă-mea încă doarme. Din nu ştiu ce motiv, mă văd însurat în viitor. Mă uit la ea, mi-o imaginez la 35 de ani, să zicem, şi o trezesc, că trebuie să mergem la serbarea nepoţelului nostru. Avem un nepot şi o nepoată, de patru, respectiv cinci ani. El e un nebun, ea e o creaţă şi jumătate. La fel de nebună. Mai zdrăngănesc un blues la o chitară veche (nu mă las de asta, până în ultima clipă), înainte să mă îmbrac, apoi mă îmbrac. Am un costum cum erau în anii ’40 (1940, nu 2040), pe care îl port cu mândrie. A, şi o pălărie, cu aceeaşi mândrie. Se trezeşte şi nevastă-mea, într-un final. Cum, necum, am reuşit să găsesc una mai leneşă ca mine. Îşi pune ochelarii, mă pupă pe obraz (suntem moşi din ăia care încă se mai ţin de mână în parc) şi se îmbracă. Ea are o rochie roşie. Mergem la serbare, ne bucurăm, apoi ne întoarcem acasă. Seara, eu scriu ceva la calculator (cu greu, că mâinile nu mă mai ascultă ca în tinereţe), ea citeşte o carte. Apoi ne băgăm în pat, ne ţinem de mână şi adormim vorbind despre tot felul de tâmpenii.

Iulia Pârvu: Poţi numi trei lucruri la care nu ai renunţa niciodată?

Luchian Abel: Scrisul, Rapid Bucureşti şi băutura (mă refer la apă, fără de care viaţa n-ar fi posibilă).

Iulia Pârvu: Ce ai face dacă ai rămâne singurul om de pe planetă?

Luchian Abel: Recensământul. Apoi aş călători dezbrăcat în toată lumea.

Iulia Pârvu: Consideri că scopul scuză mijloacele?

Luchian Abel: Doar atunci când nu are nimeni de suferit.

Iulia Pârvu: Ce crezi că ai fost într-o viaţă anterioară?

Luchian Abel: Stai să-l întreb pe instructorul meu spiritual. E un animal (nu instructorul), se numeşte “leneşul”, trăieşte prin Australia, parcă. Îmi place să cred că am evoluat din el. Dar nu l-aş vrea ca animal de companie. Ar dura luni întregi o plimbare în lesă.

Iulia Pârvu: Dacă ar trebui să renunţi la una dintre pasiunile tale (scrisul, fotografia, chitara), care ar fi cel mai greu de lăsat?

Luchian Abel: Scrisul.

Iulia Pârvu: Ce i-ai spune stăpânului tău, dacă ai fi câine şi te-ar putea înţelege?

Luchian Abel: Am văzut ce-ai făcut aseară, în dormitor, cu laptopul în braţe. Dă-mi un copan de pui şi nimeni nu va afla niciodată.

Iulia Pârvu: Dacă ai putea să intri pentru o zi în pielea unei alte persoane, care ar fi aceea şi de ce?

Luchian Abel: Hugh Hefner. Să văd şi eu cum e să stai la vilă cu etaj şi piscină.

Iulia Pârvu: Lui Luchian Abel îi place de Luchian Abel?

Luchian Abel: Îi place, că n-are de ales, doar p-ăsta-l are. Cred că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi, dar să nu te răsfeţi. Să-ţi păstrezi spiritul critic la adresa ta, ca să poţi evolua. Să-ţi mai tragi palme în oglindă, din când în când. Uneori, chiar la propriu.

Iulia Pârvu: Universul e plin de mistere. Care dintre ele te intrigă cel mai mult?

Luchian Abel: Prostia.

Iulia Pârvu: Există vreun film care să te fi impresionat până în măduva oaselor?

Luchian Abel: “La vita e bella”, “La tigre e la neve”. După cum vezi, sunt fan Benigni.

Iulia Pârvu: Ai un model în viaţă?

Luchian Abel: Mi-ar plăcea să am un fotomodel în viaţă. Părinţii mei, în primul rând. Eu cred că oricine îţi poate fi un model în viaţă, mai mult sau mai puţin, dacă ştii ce să înveţi de la el. Chiar şi de la proşti, înveţi să nu fii prost.

Iulia Pârvu: Hercule Poirot sau Sherlock Holmes?

Luchian Abel: Poirot, să zicem. Îmi place mustaţa lui.

Iulia Pârvu: Preferi să trecem peste întrebarea asta?

Luchian Abel: Prefer să trecem peste întrebarea precedentă.

Iulia Pârvu: Ce părere ai despre întrebările din acest interviu?

Luchian Abel: Pertinente, cu semnul întrebării la sfârşit. Tu ce părere ai avut de răspunsuri?

Iulia Pârvu: Răspunsul nu sare departe de întrebare.

Iulia Pârvu: Te rog să adresezi câteva cuvinte cititorilor (o concluzie, un îndemn, o urare sau orice altceva).

Luchian Abel: La mulţi ani cu sănătate, să vă dea Domnul tot ce doriţi. Dar aveţi grijă ce vă doriţi.

Blogurile lui Luchian Abel:

http://lucacelbun.blogspot.ro

http://unomvisiniu.wordpress.com

"My Bucket List” (Lista mea de dorinţe - 100 de lucruri pe care aş vrea să le fac/să mi se întâmple în această viaţă, în ordine aleatorie)

1 – Să scriu o carte.

2 – Să particip la un meci de pe teren propriu al echipei Real Madrid.

3 – Să stau singură, o perioadă de timp, într-un loc unde nu există electricitate, magazine, apă curentă. Să pescuiesc pentru a supravieţui.

4 – Să înregistrez un album de melodii compuse şi cântate de mine, doar pentru persoanele dragi.

5 – Să mă căsătoresc din dragoste.

6 – Să vizitez piramidele.

7 – Să înfiinţez un adăpost pentru animalele fără stăpân.

8 – Să iubesc în aceeaşi măsură în care sunt iubită.

9 – Să studiez psihologia.

10 – Să petrec un revelion într-un loc însorit.

11 – Să lucrez într-un domeniu care să mă reprezinte.

12 – Să mă plimb cu balonul cu aer cald.

13 – Să învăţ limba portugheză. Să-mi perfecţionez franceza.

14 – Să merg la Disneyland.

15 – Să slăbesc.

16 – Să învăţ să merg pe tocuri.

17 – Să merg la concertele tuturor muzicienilor preferaţi.

18 – Să scriu un scenariu (teatru/film).

19 – Să am propria bibliotecă.

20 – Să merg pe bicicletă pe o distanţă lungă, alături de câţiva prieteni.

21 – Să învăţ să joc şah. Şi table.

22 – Să mă plimb o noapte întreagă pe malul mării şi să întâmpin răsăritul alături de persoana iubită.

23 – Să beau o cafea în turnul Eiffel.

24 – Să am o fetiţă.

25 – Să am casa mea.

26 – Să învăţ să mulg o vacă.

27 – Să mă plimb cu elicopterul.

28 – Să mă apropii mai mult de Dumnezeu.

29 – Să am un aparat foto profesional şi să învăţ să fac poze.

30 – Să vizitez obiective turistice din Japonia.

31 – Să fiu un model demn de urmat pentru o altă persoană.

32 – Să particip la un concurs televizat.

33 – Să-mi înving emoţiile şi teama de a cânta în public.

34 – Să privesc cerul, întinsă într-un lan de floarea soarelui.

35 – Să nu mă mai intereseze ce cred alţii despre mine.

36 – Să joc într-o piesă de teatru sau într-un film.

37 – Să sar cu paraşuta.

38 – Să fac scufundări.

39 – Să deţin o acţiune la Rapid.

40 – Să petrec o noapte într-un hotel din New York.

41 – Să spun unei persoane care nu îmi place, tot ce cred despre ea.

42 – Să nu mai am aşteptări atât de mari de la oameni.

43 – Să învăţ să trag cu arcul.

44 – Să învăţ să conduc automobilul. Eventual să iau carnetul de şofer.

45 – Să învăţ să cânt la pian.

46 – Să-mi duc copilul pe Giuleşti.

47 – Să-mi pun lentile de contact albastre.

48 – Să am o grădină în care să cresc legume.

49 – Să vizitez mânăstirile din Moldova.

50 – Să ajung la Marele Zid Chinezesc.

51 – Să am încredere completă în cineva.

52 – Să particip la o reuniune a clasei cu colegii din şcoala generală.

53 – Să câştig la un concurs/loto orice fel de premiu.

54 – Să am un buchet de mireasă din floarea soarelui.

55 – Să ajung la mormântul Lui Iisus.

56 – Să renovez casa de la ţară.

57 – Să mă joc cu un pui de tigru.

58 – Să aflu dacă există extratereştri.

59 – Să iert pe cineva care mi-a greşit. Să fiu iertată de o persoană faţă de care am greşit.

60 – Să petrec un concediu pe o insulă exotică.

61 – Să aflu motivul pentru care am venit pe lume.

62 – Să-mi pun în curte, la ţară, un alun şi un cireş.

63 – Să o întâlnesc pe J.K. Rowling („mama” lui Harry Potter).

64 – Să termin de citit Biblia.

65 – Să învăţ că nu e bine să spui chiar tot ce-ţi trece prin cap.

66 – Să alerg desculţă prin ploaie alături de persoana iubită.

67 – Să-mi fac un tatuaj cu Rapid.

68 – Să merg la carnavalul de la Rio.

69 – Să învăţ să am mai multă încredere în mine.

70 – Să reuşesc să scap de toate datoriile.

71 – Să merg la cules de vie. Să respir aerul de ţară la umbra nucului, meditând.

72 – Să ţin tot Postul Paştelui/Crăciunului.

73 – Să învăţ să gătesc foarte bine.

74 – Să citesc, în întregime, operele lui Mircea Eliade.

75 – Să vizitez muzeele Luvru şi Smithsonian.

76 – Să fiu mulţumită de mine.

77 – Să am multe pisici.

78 – Să merg într-o croazieră pe mare.

79 – Să învăţ să schiez.

80 – Să apuc să văd Rapidul jucând o finală europeană.

81 – Să nu mai simt că m-am născut prea târziu.

82 – Să învăţ să călăresc.

83 – Să iau un autograf de la Dan Brown (autorul „Codului lui Davinci”).

84 – Să învăţ basmul în versuri „Făt-Frumos” de Petre Dulfu, pe care mi-l spunea bunicul în copilărie şi să-l spun şi eu nepoţilor.

85 – Să învăţ teorie muzicală.

86 – Să o văd pe steaua în Divizia B.

87 – Să studiez pictura.

88 – Să am un şemineu în faţa căruia să stau şi să citesc în serile geroase, savurând o ceaşcă de ceai fierbinte.

89 – Să citesc jurnalul secret al cuiva.

90 – Să evoluez spiritual.

91 – Să petrec cât mai mult timp cu persoanele dragi.

92 – Să devin mai ambiţioasă.

93 – Să învăţ să merg pe role.

94 – Să probez o rochie de epocă.

95 – Să asist la unirea României cu Moldova.

96 – Să merg o zi întreagă cu tramvaiul, scriind în jurnal impresii despre ceilalţi călători.

97 – Să am curajul să încalc regulile.

98 – Să-mi fac mai des controale medicale.

99 – Să merg cu telescaunul.

100 – Să îmi păstrez toată viaţa sufletul de copil.

C-așa suntem rapidiști...

Mă chinui de aproape o oră să scriu ceva și nu reușesc din cauza lacrimilor. Numai suflet de rapidist să nu ai în clipele astea! Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată o durere mai mare decât în momentul în care am văzut echipele intrând pe teren la ultimul meci din acest sezon, iar pe fundal se auzea Imnul Rapidului. În secunda în care am realizat că trebuia să fim acolo, cu fularele ridicate, cântând din răsputeri pentru Rapid, luându-ne rămas bun de la jucători, am simțit cum mi se taie respirația. Am văzut, parcă, durerea din sufletele tuturor rapidiștilor adunată la un loc, sub forma norilor negri care urmau să aducă furtuna asupra locului în care ar fi trebuit să se afle “galeria cea mai bună din întregul București”. Băieții și-au luat la revedere de la Liga I singuri, dar sper că în sufletele lor au auzit ecourile vocilor noastre, inimile noastre bătând alături de ale lor. Pancu a sărutat gazonul sfânt pentru ultima oară, iar râurile de lacrimi s-au revărsat din nou din ceruri și suflete.

Și furtuna a trecut, ploaia și lacrimile au udat gazonul de pe Giulești, care va crește și mai verde în sezonul următor. Ce nu știu dușmanii noștri este că lacrimile izvorâte din suflete de rapidiști au efecte tămăduitoare, puteri nebănuite și nu seacă niciodată. Rapidul nu are cum să dispară, pentru că Rapidul vine din inimă. Rapidul vine de la părinți și bunici, Rapidul e prima poveste pe care am auzit-o în copilărie, dar singura poveste reală, adevărată și palpabilă din câte există. Povestea trebuie spusă mai departe copiilor și nepoților noștri, dar nu sub formă de ”a fost odată”, ci cântându-ne dragostea pe stadionul cel mai frumos din lume, locul în care înveți să iubești, în care se strâng meci de meci oamenii cei mai sufletiști care există pe fața pământului. Am cunoscut mulți rapidiști în ultimul an, zeci, poate chiar sute, și fiecare în parte m-a impresionat printr-o poveste unică, specială, care avea în centru același personaj: Rapidul din Giulești.

Adresându-mă direct vouă, dragii mei frați și surori vișinii, vreau să vă spun că vă iubesc cu toată dragostea de care sunt în stare. Vă iubesc pentru că nu vă lăsați înfrânți, pentru că luptați zi de zi pentru Rapidul nostru, pentru că vă cântați dragostea neîncetat, pentru că sunteți sinceri, onești, pentru că iubiți dreptatea, fiindcă vă mândriți cu echipa asta și o apărați în fața multitudinii de dușmani, fiindcă nu lăsați niciodată steagul jos și fiindcă doar alături de voi mă simt ca într-o a doua familie. Și vă mulțumesc că țineți Rapidul în viață. Împreună, vom trece peste orice, oricând. ”Cel mai important lucru e că Rapid există”! Să ne revedem cu bine în Divizia B, lângă ACELAȘI RAPID.

Ne fierbe vișiniu-n vene

Ne fierbe vișiniu-n vene
Ne sună tobele-n timpane
Suntem aici indiferent de vreme
Ne auzim pe orice stadioane.

Ne fierbe vișiniu-n vene
Iar lacrima ce o vărsăm din plin
Face cât zece lumânări eterne
Aprinse-n post de Paște la Ierusalim.

Ne fierbe vișiniu-n vene
Rămâneți, deci, la fel precum vă știu
Inimi deschise, suflete boeme
Îndrăgostiți pe veci de vișiniu.

Ne fierbe vișiniu-n vene
Și-o datorie-avem pe-acest pământ
În clipele de veselie sau solemne
Să ținem cu Rapid, și-atât!

Rapid în Țara Minunilor sau Un egal cât un Titlu

Ce înseamnă să joci din suflet! Câtă putere îți poate da dragostea pentru echipa pe care o reprezinți! Cum lupți când n-ai nimic de pierdut! Cât te înalță 10.000 de voci care te aclamă!

După dăruirea de care au dat dovadă jucătorii noștri în meciul de azi, nu mai contează niciunul din rezultatele meciurilor următoare. Dacă nu era clar pentru toată lumea, băieții ăștia sunt rapidiști până în măduva oaselor. Pasiunea, determinarea, orgoliul, dragostea pentru culori au cântărit de o sută de ori mai greu decât tinicheaua pe care sunt pe cale să și-o adauge steliștii în palmaresul mincinos. Chiar dacă am fi pierdut toate punctele, faptul că i-am văzut pe jucători gata să le rupă capetele oilor, m-a uns pe suflet.

Toată săptămâna de dinaintea meciului am asistat la tentative disperate ale ”oficialilor” de la stână de a încinge spiritele. Pentru mine e oarecum curios faptul că specimenele penibile din fotbalul românesc au ajuns absolut toate în aceeași ogradă. S-au adunat toți în cimitirul Ghencea, pentru că unde e vorba de morți, e rost și de pomană. Și pomanagiii n-au așteptat să fie chemați de două ori! Și-au adus toate catrafusele, împreună cu rezerve nesecate de nesimțire, lașitate și tupeu. Și n-am cum să nu exult văzându-i umiliți. Azi, pe Giulești, i-am umilit. Prin cântece, prin spectacol, prin joc, prin pasiune, prin determinare, prin IUBIRE. Totuși, parcă nu mă mulțumește atât de mult că i-am pus pe ei cu botul pe copite, cât mă bucură faptul că noi am câștigat la absolut toate capitolele care contează. Giuleștiul a fost în seara asta iadul lor, la propriu și la figurat. Poate că și-ar dori, săracii, să aibă și ei așa ceva, dar banii lui Becali nu au învățat să cumpere SPIRITUL.

Pe de altă parte, îi ascult pe rapidiști. Modești, eleganți, rafinați, cu mult bun simț. Nu zic asta pentru că sunt ai noștri, ci pentru că sunt făcuți pe un anumit tipar. Și pentru că și noi, suporterii, avem un sistem de valori comun cu al lor, ne-am adunat laolaltă cu ei în jurul Giuleștiului. Ce poate fi mai frumos decât să fii cu cei ca tine, cu cei simpli, care se bucură precum copiii și care iubesc, parcă, cu două-trei inimi, nu cu una singură? Doamne, câte definiții îmi vin acum în minte pentru cuvântul ”rapidism”, dar toate sunt prea sărace pentru a descrie ce înseamnă cu adevărat fenomenul ăsta. Să ai totul împotriva ta, dar să te ții tare, neclintit, mândru și demn, să nu lași niciodată steagul din mână, să nu pleci capul, să continui să lupți și să speri, să poți plânge de bucurie pentru lucruri fără consistență materială, nu poate fi decât un dar de la Dumnezeu. Și Dumnezeu a fost extrem de generos cu noi, pentru că niciun alt microbist nu e mai fericit decât un rapidist! Pentru noi, bucuria unui gol marcat împotriva clonelor e echivalentă cu bucuria lor când câștigă un Titlu. Ei au 24, dar noi câte goluri le-am dat lor în decursul istoriei? Câte motive de bucurie am avut, de fapt, noi? Suntem mai bogați ca ei, mai fericiți și pe deasupra cu conștiința curată.

Evenimentele de azi, în totalitatea lor, m-au făcut să mulțumesc din nou Cerului că fac parte din familia rapidistă. Nu există sentiment mai frumos decât să știi că aparții unui grup deosebit, unic, special. Și, dacă cineva ar avea dreptul să fie cu nasul pe sus, noi am fi aceia, pentru că le dăm clasă într-un mare fel.

Ole, ole, mulțumim, Rapidule!

Pamflet: De ce nu ne place de Mimi

- Pentru că e o centuristă. Adică una care se duce cu oricine o plăteşte şi face orice i se cere.

- Pentru că, deşi e centuristă, se comportă precum o virgină. Ea n-a făcut, ea n-a dres, ea e neprihănită. Restul femeilor, însă, în accepţiunea ei, sunt toate nişte curve.

- Pentru că-i place smântâna. E atât de moartă după smântână, că s-a mutat în stână pentru a şi-o lua direct de la berbec.

- Pentru că linge unde a scuipat. Unde au scuipat toţi.

- Pentru că are tupeu doar când e în turmă. Dacă o prinzi singură, e-n stare să-ţi ceară iertare în genunchi.

- Pentru că statul în genunchi e poziţia ei preferată.

- Pentru că n-are nas. Şi l-a ridicat atât de sus, că l-a pierdut. Împreună cu obrazul.

- Pentru că e complexată. Mărimea contează, iar ea n-are cu ce. Dar compensează cu gura.

- Pentru că trăieşte în altă poveste. Nu există „Ursul păcălit de oaie”. Oile nu păcălesc pe nimeni, doar behăie.

- Pentru că singurul ei moment de sinceritate a fost acela în care şi-a lăsat copita să atingă diafan botul unei oi care nu dorea să stea în ţarc.

- Pentru că dorinţa ei secretă e aceea de a şi-o lua de la o ţară întreagă în acelaşi timp. Aproape că i s-a împlinit.

- Pentru că pute. Atât de tare, că putoarea trece de ecranul televizorului/calculatorului.

- Pentru că se contrazice singură. Mai întâi spune că turma ei a câştigat respectul tuturor adversarilor, iar apoi e oripilată de valurile de antipatie şi ostilitate care urmăresc aceeaşi turmă pe tot teritoriul ţării.

- Pentru că face sex oral, dar nu poate să reproducă asta verbal.

- Pentru că e o jigodie mică. Mică de tot şi rea, rea, rea… Regret că mă repet, dar nu pot să nu remarc contrastul dintre micimea ei şi mărimea gurii pe care o are. Înghite tot, tot, tot.

- Pentru că, în timp ce nu face nimic, ea le face pe toate. E omniprezentă. La fel ca Baubau.

- Pentru că nu poţi fi un om cu coloană, dacă eşti nevertebrată.

- Pentru că e ca o muscă. Vine în casa ta, te bâzâie, te enervează, dar până la urmă nu rezistă şi tot la căcat se întoarce.

- Pentru că peştele de la cap se-mpute, şi prostul de grija altuia. Sau nu era aşa…

RAPIIID, RAPIIID...

Cu tine viața o trăim doar la superlativ
Microbul ”rapidism” este definitiv
Când tu ne chemi răspundem doar afirmativ
RAPIIID, RAPIIID...

Ne-atingi în orice zi senzorul afectiv
Și pentru-a te iubi n-avem nevoie de motiv
Te adorăm real, nu doar declarativ
RAPIIID, RAPIIID...

Ne-ai învățat ce-i spiritul competitiv
Și să apreciem doar ce este calitativ
Căci doar prin noi vei fi și tu mereu activ
RAPIIID, RAPIIID...

Pentru a te descrie nu există adjectiv
Sufletul pe veci tu ni-l păstrezi captiv
Doar lângă tine noi formăm un colectiv
RAPIIID, RAPIIID...

Doar pe Giulești trăim cu toții intensiv
Și când cântăm nimic nu este relativ
Mii de inimi bat în ritm de tobe exploziv
RAPIIID, RAPIIID...

Nu ne-ați putea calma cu niciun sedativ
Iubim până la capăt în mod obsesiv
Dragostea ni se modifică doar progresiv
RAPIIID, RAPIIID...

Nu ne ajung 5* să-ți dăm un calificativ
Fiindcă tu ești mai presus de orice-apelativ
Doar în Giulești orice copil devine creativ
RAPIIID, RAPIIID...

Curajul de a fi rapidist, mândria de a fi român şi delăsarea

Mă întreb, oare ce e mai grav: să arzi steagul Ungariei la un meci de fotbal? Să fii persecutat pentru că porţi însemnele naţionale la şcoală, în propria ta ţară? Să pedepseşti pe cel ce arde steagul Ungariei, dar să te doară în cot că o fetiţă a fost ameninţată cu moartea pentru că a purtat o bentiţă tricoloră? Sunt lucruri care depăşesc orice imaginaţie şi care nu au un răspuns logic. Nesimţirea, unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea asta, stă la baza tuturor nedreptăţilor la care asistăm. Eram tentată să spun că asistăm neputincioşi, dar îmi dau seama că nu de neputinţă e vorba aici, ci de starea de convalescenţă în care ne găsim ca naţiune. Niciun alt popor din lumea asta nu ar fi stat cu mâinile încrucişate, privind cum nişte intruşi îşi bat joc de conaţionalii lor în mod repetat. Incidentul cu fetiţa nu e deloc singular. De secole întregi românii din judeţele respective suferă din cauza extremiştilor unguri, şi situaţia continuă şi va continua atâta timp cât nu doar că nu li se dă peste nas, dar li se arată că doar ei au drepturi, în timp ce bieţii români sunt consideraţi cantitate neglijabilă. În aceeaşi zi ni s-a redemonstrat, prin turnura a două evenimente distincte dar înrudite ca semnificaţie,  că nu există niciun gram de democraţie în România şi că nu avem scăpare decât într-un singur mod.

În timp ce o profesoară unguroaică din judeţul Covasna tăia cu foarfeca bentiţa în roşu, galben şi albastru a elevei Sabina, câţiva rapidişti incendiau la Cluj steagul roşu, alb şi verde al Ungariei. Sunt două evenimente condamnabile, dacă le luăm separat şi dacă le desprindem din contextul geografic, politic şi istoric. Nimeni nu ar trebui să îşi permită să batjocorească însemnele naţionale ale altei ţări, indiferent de natura relaţiilor care există între respectivele state. În situaţiile de faţă, însă, observ că deznodămintele sunt distincte, deşi gravitatea faptelor e similară. Peste noapte, LPF decide sancţionarea clubului Rapid şi suspendarea terenului echipei pentru următorul meci. Mai mult, până şi primul ministru al ţării iese public şi condamnă gestul rapidiştilor, descriindu-l ca inacceptabil. În celălalt caz, al elevei din Covasna, niciun reprezentant al puterii nu ia nicio măsură, nu dă nicio sancţiune, nu califică în vreun fel gestul. Cel puţin nu până la ora la care eu scriu acest articol. Aici nu s-a repezit nimeni să găsească vreun vinovat sau să investigheze amănunţit probleme, în afara televiziunilor, care nu sunt în măsură să dea pedepse.

Este evident că lupa este poziţionată fără pauză asupra rapidiştilor. Pot da în scris că dacă steliştii ar fi incendiat steagurile tuturor ţărilor din lume, nu le făcea nimeni nimic. Toate exemplele negative trebuie să fie cu rapidişti, ţapii ispăşitori sunt rapidiştii, cobaii pentru crearea precedentelor sunt, aţi ghicit, rapidiştii. Îţi trebuie curaj în ziua de azi să fii rapidist, pentru că rapidismul e persecutat şi acum de inchizitori. Dacă la auzul ştirilor am fost afectată doar din cauza faptului că nu voi putea vedea Rapidul din peluză, acum am mult mai multe motive să îi urăsc şi mai mult pe cei care în mod nedrept au putere de decizie şi care îşi folosesc această putere într-un singur scop: să arate cât de tari sunt ei şi cât de neînsemnaţi suntem noi. Ca să ajungi să conduci ai nevoie de multă nesimţire, de mult tupeu şi trebuie să fii cât mai slugă. Oamenii deştepţi nu se bagă niciodată să conducă, pentru că sunt conştienţi că nu vor putea să facă nimic bun de unii singuri. E clar că nu mai există instituţiile statului. Dacă ar fi existat, ar fi pus în aplicare legile pentru a sufoca din faşă manifestările extremiste de orice fel. După ce l-au omorât pe Ceauşescu, şi-au bătut joc de tot ce era de valoare în ţara asta, aşa ca nu putem avea pretenţia ca ei să rezolve vreo problemă care nu ţine direct de averea lor.  Vina pentru ceea ce se întâmplă este a populaţiei, care lasă lucrurile să se desfăşoare după bunul plac al unor jigodii, care se complace, care îşi plânge de milă şi care crede că nu are nicio putere. Naţionalismul doar pe internet e egal cu zero. Un prim pas, dacă tot ne dăm mari români, ar fi să purtăm toţi, indiferent de localitatea în care locuim, un însemn tricolor, în semn de solidaritate cu fraţii noştri din Ardeal, care nu pot trăi liniştiţi în ţara lor din cauza unui popor migrator, care pretinde că ţinutul respectiv îi aparţine. Eu ştiu că popoarele migratoare nu au ţară, deci cu atât mai puţin pot emite pretenţii asupra ţării altora.

Vina poporului român este toleranţa în faţa nedreptăţii şi lipsa de iniţiativă. Poporul român din prezent are scris în frunte: SUNT BLEG. BATE-ŢI JOC DE MINE. Eu am fost crescută în spiritul iubirii de ţară şi atât tatăl, cât mai ales bunicul meu, m-au învăţat că românii sunt viteji, că românii luptă până la ultimul pentru ţară, că românii ştiu ce e sacrificiul pentru graniţele ţării şi că sunt oameni mândri. De vreun secol încoace, am observat că aceste trăsături s-au estompat până aproape de dispariţie, dar nu ar trebui să uităm că le putem reînvia oricând, de vreme ce fac parte din moştenirea noastră genetică. În afară de faptul că suntem români, mai suntem şi rapidişti, adică oameni care nu ştiu să renunţe. Poate că dinăuntrul nostru se va naşte salvarea, dacă vom fi uniţi. Sper din tot sufletul!

Cifra reală: 30.000 de steliști pe Stamford Bridge!

Dilema cea mai mare după meciul de aseară dintre Chelsea și Steaua a fost legată de numărul de spectatori steliști prezenți în tribunele Stamford Bridge. Publicațiile din România nu s-au putut pune de acord asupra informațiilor, vehiculând cifre cuprinse între 5.000 și 10.000. ”Vina nu ne aparține nouă”, a declarat reprezentantul unui trust de presă, ”ci diferențelor pe care domnul Becali le face atunci când vine vorba de plăți”. Aceeași sursă, care s-a dorit a rămâne anonimă, a mai precizat: ”Cu părere de rău pentru nea Gigi, că e băiat bun, dar de vreme ce pe noi ne plătește pe jumătate față de ceilalți, e normal ca și noi să reducem la jumătate numărul spectatorilor care au participat la meci.”

Întrebat fiind despre această problemă, Gigi Becali a declarat că steliștii au fost infiltrați și printre fanii englezi și că, de fapt, prezența românească pe stadionul lui Chelsea ar fi depășit cifra de 30.000: ”Până și ăia cu benărul care zicea că Steaua = Ceaușescu erau români, băi!”. Contrariat, reporterul nostru i-a adresat domnului Becali următoarea întrebare: ”Rămăsesem cu impresia că toată România ține cu Steaua în acest meci, deoarece pe ecran scria România - Chelsea și vocea anunța că sunt 20 de milioane de titulari. Și atunci, de ce ar face un grup de români steliști un banner cu Steaua = Ceaușescu?”. Răspunsul a venit prompt: ”Eh, uite de-asta n-o să ajungeți voi publicație de succes, că puneți întrebări fără să le gândiți înainte!”

O jumătate de infinit de cifre

 

Matei era un băiat deştept. Atât de deştept, încât era admirat de foarte multă lume. Fizician, chimist, un inventator desăvârşit, o raritate a zilelor noastre, mai ales că nu avea decât 30 de ani. Fetele, în principal, se dădeau în vânt după el. Le atrăgea ca un magnet. Din păcate, pe Matei nu-l interesau fetele. Nu încă. Salvarea omenirii era misiunea lui pe termen scurt. Prieteniile erau doar un proiect pe plan secund, ce probabil avea să se concretizeze undeva spre sfârşitul vieţii lui Matei. Până atunci, semenii lui nu puteau juca decât rolul de pietre de temelie la fundaţia carierei sale, furnizori de laude şi aplauze, public veşnic mulţumit de prestaţiile idolului lor.

Zeci de oameni îi treceau săptămânal pragul lui Matei, minunându-se de complexitatea laboratorului în care acesta îşi desfăşura activitatea şi lăsând amintiri pe acel perete dedicat ofrandelor. Avea Matei un perete în faţa căruia dacă te aflai, puteai privi în acelaşi timp toate punctele cardinale, deoarece se putea muta la o simplă comandă mentală, în funcţie de preferinţe. Cu acest perete se mândrea savantul nostru cel mai tare, fiind prima lui invenţie. Ştiuse că trebuie să dea primei sale invenţii un scop bine definit, că numai printr-un lucru dedicat exclusiv lor îi poate atrage definitiv de partea sa pe oameni. Şi reuşise. Cantitatea de informaţie stocată în memoria peretelui era deja de ordinul catralioanelor de scizi (unitate de măsură inventată de Matei) şi în curând avea să depăşească un pogonim de catralioane. Pogonimul este un număr format dintr-o jumătate de infinit de cifre, până la care Matei a reuşit să numere într-o noapte în care cerul era deosebit de senin şi stelele se aliniaseră sub forma cercurilor olimpice. Ideea denumirii i-au dat-o pogoanele şi nimicul, adică ceva format din mult, şi totodată din nimic, după cum a explicat Matei în teza sa de doctorat.

Pe acel perete al laboratorului despre care vă vorbesc, oamenii îşi lăsau dorinţele cele mai arzătoare, deoarece Matei le dovedise în nenumărate rânduri că le poate îndeplini. Nu reuşea să mulţumească pe toată lumea, dar lucra la asta. Îşi dorea mai mult decât orice ca procentul de fericire din această lume să fie de sută la sută. Femeile cereau în principal poţiuni de dragoste, leacuri anti-sforăit, pace pe mapamond şi combaterea foametei în ţările din lumea a treia. Bărbaţii îşi doreau ca echipa lor de fotbal preferată să câştige toate meciurile pe care le dispută, să se legalizeze prostituţia şi să se dea o lege prin care consumul de bere şi seminţe de floarea soarelui să devină sport olimpic. N-a fost uşor să le mulţumească pe doamne, dar într-un final Matei a reuşit. Domnii, pe de altă parte, au fost lăsaţi puţin mai la urmă, deoarece doleanţele lor complexe necesitau timp şi muncă pentru a fi duse la bun sfârşit.

După ani de studiu şi încercări eşuate, Matei a inventat seminţele cu bere. Acestea îşi păstrează forma binecunoscută, doar că sunt suficient de mari ca să încapă în ele aceeaşi cantitate de bere care intră într-o halbă. Aruncarea greutăţii a fost înlocuită la Jocurile Olimpice cu aruncarea seminţei, însă spre deosebire de această probă veche, sportul cel nou se joacă în echipă, iar locul în care trebuie să aterizeze sămânţa este unul bine definit: în gura celuilalt membru al echipei. E foarte complex şi necesită antrenament intens, puţini reuşind să arunce cu efect astfel încât sămânţa să se deschidă în aer şi întreaga cantitate de lichid să ajungă la destinatar. Bărbaţii din lumea întreagă au fost deosebit de încântaţi de modul în care Matei le-a rezolvat problema, şi totuşi s-au arătat dezamăgiţi aflând că încă nu s-a găsit o soluţie pentru ca toate echipele din lume să câştige fiecare meci pe care îl dispută. Degeaba a încercat Matei să le explice că acest lucru este practic şi teoretic imposibil, dându-le ca alternativă desfiinţarea tuturor echipelor şi înfiinţarea unei singure echipe care să joace de una singură şi pe care s-o susţină toată lumea. În acest mod ar fi putut pune stop rivalităţilor pe stadioane, iar oamenii nu s-ar mai fi înjurat între ei. Chiar le-a propus ca în caz de maximă necesitate, să se înjure singuri, dar nu a reuşit decât să îi incite şi mai tare.

Într-o bună zi, după o partidă de aruncarea seminţei pe maidan, ameţiţi bine şi iritaţi în urma înfrângerii usturătoare suferite de echipa lor într-un meci de importanţă maximă, câţiva bărbaţi s-au hotărât să ia legea în propriile mâini şi să-şi facă singuri dreptate. În minţile lor mocnea de ceva timp o revoltă şi cum dintele împotriva lui Matei era din ce în ce mai mare, i-au făcut acestuia o vizită în laborator, înarmaţi până-n dinţi cu seminţe cu bere. Văzând că nu are cum să raţioneze cu ei, Matei a hotărât să dispară, fugind cu elicopterul fără elice, pe care tot el îl inventase, însă laboratorul, alături de toate celelalte invenţii, a fost distrus. Tot ce a mai rămas din munca lui de o viaţă sunt seminţele cu bere, care, în caz că vă întrebaţi, nu au fost folosite pentru devastarea laboratorului, oamenii preferând să-şi folosească doar mâinile, picioarele şi capetele.

Matei rătăceşte şi în prezent prin lume, fără prieteni, şi apare doar ocazional oamenilor. Aceştia semnalează întâlnirile cu el ca fiind vizite extraterestre. Dar Matei este un tip perseverent, şi va apărea cu noi invenţii atunci când ne aşteptăm cel mai puţin.

Despre cea mai URÂTĂ echipă din România

Mi-am propus în nenumărate rânduri să nu mai scriu despre 5teaua. Dar nu pot, pentru că sunt învăţată să reacţionez atunci când văd că se încalcă toate regulile bunului simţ. Aşa sunt eu, trebuie să protestez, chiar dacă e posibil să nu mă audă decât câţiva oameni. Cei care mă aud şi sunt în asentimentul meu contează enorm, mult mai mult decât alţi 50.000, iar inimile lor bătând în acelaşi ritm cu inima mea valorează cât toţi banii din lume şi încă un leu în plus, ca să mă inspir dintr-un cântec despre Rapid.

Vreau să vă vorbesc în această seară despre un lucru observat de mine în urma evenimentelor din ultima vreme. Am suferit cu toţii văzând cât de nedrept e uneori fotbalul. Ne-am enervat, am înjurat, am urât, am detestat că o echipă precum 5teaua, ai cărei admiratori nu ştiu ce înseamnă iubirea adevărată, are noroc cu carul şi reuşeşte să câştige în înfruntările pe care le are. Am fost şi suntem frustraţi, pentru că în general cei care nu merită au parte de momente de fericire şi e normal să ne deranjeze acest lucru, pentru că e nedrept. Personaje abjecte precum Gigi Becali, Meme Stoica, Gabi Safta, alături de o turmă imensă de stelişti anonimi, se bucură în aceste clipe. Televiziunile îi ridică în slăvi, fie crezând că îşi urcă astfel audienţa la cer, fie pentru că sunt plătite să vâre pe gâtul românilor mizeriile comandate de un anumit şef de stână. Oricare dintre cele două motive nu ne poate provoca decât scârbă, pentru că în momente ca acestea constatăm că sclavia nu a fost abolită nici acum în ţara noastră, iar trăsăturile rele ale comunismului încă sunt ca la ele acasă. Dacă Ceauşescu a făcut şi lucruri bune pentru popor, ăştia întrec orice măsură a nesimţirii şi a prostului gust, dând dovadă nu doar de ignoranţă, dar şi de o laşitate rar întâlnită. E normal ca noi, ceilalţi, care facem parte din clasa ce pune accent pe onestitate şi fairplay, să îi provocăm la duel ori de câte ori ni se iveşte ocazia şi să încercăm să îi punem la zid prin orice mijloace.

Ei se mint că performanţele lor au dat naştere unor sentimente de iubire, a unor pasiuni inimaginabile, că n-a mai văzut planeta în viaţa ei un aşa ataşament faţă de o echipă de fotbal. Să le spunem noi la ce anume au dat ei naştere şi ce reprezintă 5teaua pentru majoritatea românilor! Aţi citit cu toţii comunicatul celor de la Universitatea Craiova, în care cer să nu mai fie incluşi cu forţa în categoria celor „20 de milioane de români” care susţin echipa armatei. Ba mai mult, îşi arată repulsia faţă de trecutul mai mult decât necinstit al 5telei, declarându-şi făţiş dispreţul vizavi de performanţele lor mincinoase. Mergem mai departe la fanii Petrolului, care printr-o poezie extraordinară (ce a împânzit efectiv internetul) au demonstrat şi ei că respectul faţă de fotbal e echivalent cu damnarea furtişagurilor făcute de 5teaua de la înfiinţarea ei şi până în prezent. Fraţii timişoreni au avut şi ei, la rândul lor, un banner extrem de sugestiv: „Nu uităm uşor anii de tiranie, 5teaua nu reprezintă întreaga Românie!”. De Rapidişti, ce să mai zic? De oţelari, de bistriţeni, de arădeni, de clujeni, de ieşeni, de TOT RESTUL suporterilor de fotbal din ţara asta? Merită toţi aceşti oameni să fie ignoraţi în detrimentul unei MINORITĂŢI reprezentată de stelişti? Pentru că oricâte perechi de ochelari de cal (sau de oaie, în cazul ăsta) aţi purta, „jurnaliştilor”, tot e vizibil din spaţiul cosmic faptul că sunteţi în dezavantaj numeric şi singura concluzie valabilă este aceea că 5teaua voastră nu naşte altceva decât o antipatie profundă şi un dispreţ de proporţii! Asta, şi o droaie de lingăi, de slugi şi de profitori, care mâine, când niciun trofeu nu va mai străluci la orizont, vor fugi precum potârnichile care încotro, negând că au ţinut vreodată cu 5teaua. Nu aveţi nimic valoros, şi poate că mi-ar fi milă de voi, dacă nu aş şti că sunteţi doar nişte mizerii.



PS: Mi s-a cerut, de către un om pe care îl consideram prieten, să aleg între el şi Rapid. Băiatul, care s-a trezit peste noapte că e stelist, s-a arătat deranjat de fanatismul meu şi de pasiunea cu care vorbesc despre echipa mea de suflet, păcălindu-se că aş putea vreodată să renunţ la satisfacţia de a-mi propovădui cea de-a doua religie. Dacă pe moment am fost deranjată de acest fapt şi chiar i-am dat ocazia de a-şi retrage cererea, acum sunt mai mult decât mulţumită că am scos din viaţa mea încă un element care nu merita să fie acolo. Mai presus de orice antipatie, e dragostea pentru Rapid şi pentru Rapidiştii mei!

Reîntâlnire cu bunicul

Când fulgi de nea aştern pervazul
Şi bate crivăţu-n ferestre
Luciri albastre ca topazul
Mă duc pe aripi de poveste.

Şi-adorm cu gândul iar la tine
Bunicule, şi-n vis mi-apari
Spunându-mi iar poveşti cu zâne
Şi Feţi-Frumoşi pe armăsari.

Mă mângâi şi-mi săruţi obrajii
Şi-mi spui că ne vom revedea
Într-un alt vis şi-n altă lume
Când Bunul Dumnezeu o vrea.

Că eşti alături de bunica
Şi mă îndemni să nu fiu tristă
Doar s-am răbdare şi speranţă
Căci viaţa de apoi există.

Când mă trezesc, văd răsăritul
Şi-mi amintesc tot ce mi-ai spus
Acum ştiu, moartea nu-i sfârşitul
Când te încrezi în Cel de Sus.

Trustul Pro - sclavii lui becali!

Articolul de mai jos este un pamflet, căci adevărul care deranjează e mai frumos să fie spus în glumă și cu puțin sarcasm. Așadar, tratați-l ca atare: cu maximă importanță! :)

Ştirile din sport la ProTv, o zi a lunii iulie, 2014


-Steaua sărbătoreşte azi 27 de ani, şase luni şi 14 zile de la câştigarea Cupei Campionilor Europeni.

-Gigi Becali nu s-a odihnit toată noaptea din cauza ciupiturilor de purici.

-După câştigarea unui nou titlu de Campioana a Spaniei, Barcelona s-a hotărât să îşi schimbe culorile în roşu şi albastru, în semn de respect faţă de victoria de acum un an şi jumătate a steliştilor în faţa lui Ajax Amsterdam.

-Chiricheş şi-a botezat astăzi câinele, un Komondor alb pe nume Lache. Becali l-a felicitat pentru inspiraţia de care a dat dovadă în alegerea rasei, declarând că blana animalului poate înlocui oricând lâna.

-Fanii Stelei se uită în acest moment pe Sport.ro, unde se difuzează imagini exclusive cu jucătorii favoriţi care încă se odihnesc după calificarea memorabilă în optimile Europa League de anul trecut. Gigi Becali le-a oferit un sejur în Dubai.

-Rapid tocmai a câştigat al 4-lea Titlu oficial din istorie cu ajutorul arbitrilor. Din cauza defecţiunilor tehnice, nu deţinem imagini.

-În Africa s-a inaugurat un restaurant cu specific marinăresc care va purta numele celei mai titrate echipe de la noi. Restaurantul „Steaua” va avea în meniu, printre altele: crap (absolut nicio legătură cu englezescul crap, care înseamnă „mizerie”).

-S-a descoperit o nouă planetă în sistemul nostru solar. Reprezentanţii Observatorului Astronomic nu ştiu cum să denumească noul astru, dar se vor hotărî după întrevederea cu Gigi Becali, noul lor finanţator. Vă reamintim că domnul Becali a devenit sponsor în toate domeniile care au legătură cu stelele.

-Astra Giurgiu, fostă Astra Ploieşti, si-a schimbat denumirea în Terra Giurgiu. Meme Stoica nu a putut suporta asemănarea de nume dintre „Steaua” şi „Astra”, aşa că a cumpărat drepturile de proprietate intelectuală pentru suma simbolică de un milion euro.

-Poli Timişoara nu mai e aşa iubită ca altădată. La ultimul meci de pe teren propriu, fanii alb-violeţi au cântat doar 89 de minute din totalul de 90 plus prelungiri.

-Recordul absolut de audienţă de la partida Steaua-Chelsea de anul trecut nu a fost doborât nici astăzi, deşi ultraşii din America de Sud încearcă acest lucru cu disperare, etapă de etapă.

-Scandal de proporţii şi dezastru absolut la Craiova după reînfiinţarea echipei de fotbal: omul de serviciu al stadionului din Bănie nu s-a prezentat într-o zi la datorie, permiţând murdăriei să se aşeze în strat dublu.

-Încă avem cu toţii lacrimi în ochi, după victoria Stelei de anul trecut contra Ajax-ului. Comentatorii nu şi-au recuperat vocea niciodată.

-Mustaţă şi restul galeriei steliste încă strigă în centrul capitalei „Cine sare, roş-albastru, hei, hei!”. Un suporter fanatic încercă disperat să îi atragă atenţia că în anul care s-a scurs a mai apărut un cântec în repertoriul galeriei, dar din cauza vacarmului nu îl aude nimeni. Dacă cineva reuşeşte să ajungă la Mustaţă, este rugat insistent să îi transmită cântecul: „Melc, melc, codobelc, scoate coarne roş-albastre, hei, hei!”.

-Din cauza crizei economice, guvernul condus de stelistul Victor Ponta a decis să se facă economie de material la confecţionarea steagului României, prin eliminarea culorii galben, considerată neimportantă. Steagul ţării este de acum roş-albastru.

-E oficial: 99,99 la sută din populaţia României ţine cu Steaua. Acest lucru reiese din ultimul sondaj de opinie comandat de Gigi Becali. Cei 0,01 la sută rămaşi sunt daţi în urmărire generală.

-Echipa feminină de gimnastică a României a câştigat medalia de aur la Olimpiadă. Fetele au fost premiate cu câte un Maybach şi 20 de oi de fiecare. Sponsorul s-a dorit a rămâne anonim, deoarece, cităm: „Nu-mi place să mă laud, hahalerelor, pac-pac!”.

-Portarul Tătăruşanu suferă cumplit după ce manichiurista i-a tăiat prea scurt una din unghiile de la piciorul drept.

-„Suntem fericiţi şi ne simţim bine!”. S-a propus ca acesta să fie noul Imn al României. Din păcate nu au acceptat francmasonii, motivând că nimeni nu poate fi fericit fără acordul lor.



Acestea au fost ştirile sportive, vă mulţumim pentru atenţie şi ne cerem scuze faţă de aceia a căror curiozitate în ceea ce priveşte noutăţile despre echipa Steaua nu au fost satisfăcute complet. În curând trustul nostru va înfiinţa un nou canal, special pentru stelişti, deoarece se pare că cel deja existent în subteran nu e de ajuns.

Rapid e o poveste

Poveştile despre Rapid sunt cele mai frumoase şi mai pline de încărcătură emoţională poveşti din lume. Pentru a le înţelege şi pentru a fi mişcat de mesajul lor, trebuie să fii un anumit tip de om, să fii înzestrat încă de la naştere cu trăsături sufleteşti speciale. Rapidismul e un drum pe care îl poţi descoperi la orice vârstă, chiar dacă ai avut neşansa de a te naşte într-o familie ai cărei membri susţin alte echipe, atâta timp cât porţi în suflet scânteia primită în dar de la ursitoare. Iar dacă ai şi norocul de avea un părinte Rapidist, te poţi considera binecuvântat. Ţin minte că primul cântec pe care l-am învăţat în copilărie a fost Imnul Rapidului. Nu ştiam de ce aleargă ăia pe teren după o minge şi nici nu mă interesa prea tare, dar ştiam că trebuie să ţin cu „ai noştri” pentru că sunt „echipa clasei muncitoare”, „echipa celor săraci şi cinstiţi”. De sute de ori am auzit aceste cuvinte de la tata, încât mi s-au întipărit în inimă pe vecie, ca şi când ar fi fost scrijelite la nesfârşit cu o peniţă înmuiată în sânge, suficient pentru a rămâne cicatricile perfect vizibile. Nu m-ar mira dacă am avea, cu toţii, la propriu, scris mare pe inimă „Rapid”. Din naştere sau primit moştenire, Rapidismul e un sentiment care face pielea de găină, un etern parc de distracţii pentru cei care îşi păstrează măcar un pic din puritatea sufletească avută în copilărie. Rapidismul înseamnă să ai curajul să plângi, să râzi, să speri, să visezi, să fii tu însuţi în orice circumstanţe. Rapidiştii nu ştiu să se prefacă, pentru că iubirea adevărată nu poate fi ţinută în frâu, disimulată, ascunsă, iubirea adevărată e un vulcan ce poate erupe în orice clipă şi împotriva căruia nu trebuie să te pui niciodată.


Nu aş putea să identific un moment anume din viaţa mea pe care să-l numesc „clipa când am început să iubesc Rapidul”. Cel mai potrivit ar fi să spun că iubesc această echipă de când m-am născut şi atunci aş fi, probabil, cel mai aproape de adevăr. Unul din multele paradoxuri ale Rapidului este acela că, deşi îţi umple inima de iubire, încât de multe ori simţi că pur şi simplu nu are unde să mai încapă, totuşi îţi rămâne loc suficient să iubeşti alţi oameni, alte lucruri, să te bucuri de viaţă de mii de ori mai mult decât sunt alţii în stare. Şi, fără lipsă de modestie, să te gândeşti că eşti special, unic, deosebit şi să mulţumeşti Divinităţii că faci parte dintr-un grup restrâns, dar privilegiat.


Rapidul m-a învăţat să apreciez bucuriile mărunte şi asta m-a ajutat să fiu mereu cu zâmbetul pe buze şi să trec mai uşor peste dezamăgiri. Rapidul îmi aduce zi de zi câte o bucurie, prin simplul fapt că ştiu că îl voi revedea, că ştiu că există şi îmi păstrează un loc în peluza lui amărâtă. Văd în Rapid un bunic ce-şi ia nepoţii pe genunchi şi le spune poveşti nemaiauzite, în care creaturile fantastice şi oamenii convieţuiesc într-o lume perfectă. În Rapid îl văd chiar pe bunicul meu, născut tot în 1923, care mă iubea şi care mă învăţa că în viaţă trebuie să fii demn, sincer, cinstit şi curat ca lacrima la suflet. Văd în Rapid scăparea din banal, tărâmul la care nu are acces oricine, planeta noastră proprie pe care creşte copacul fericirii, din ale cărui poame doar noi putem să gustăm. Pe lângă Rapid îmi creez o lume mirifică, în care au acces doar cei ca mine. Alături de Rapid am şi eu importanţă, şi de-asta jur să îl iubesc la nesfârşit şi să lupt din răsputeri, să nu permit nimănui să vorbească urât despre el şi să-mi doresc din tot sufletul să-l las, într-o zi, la rândul meu, moştenire.

Fericirile mele

Sunt fericită când pot fi eu însămi. Sunt fericită când nu pun preţ pe ceea ce cred alţii despre mine. Sunt fericită când întâlnesc persoane în faţa cărora nu trebuie să-mi ascund trăirile şi emoţiile şi lângă care nu trebuie să adopt un comportament fals, doar ca să le fiu pe plac. Sunt fericită când plouă şi privesc şiroaiele de apă scurgându-se pe exteriorul ferestrei. Sunt fericită când am o ceaşcă de ceai fierbinte, îndulcit cu miere, şi o carte bună în mână. Sunt fericită când sunt singură acasă şi pot să mă cufund liniştită în lumea pe care mi-am creat-o, ţesând noi şi noi întâmplări, întâlniri şi dialoguri imaginare. Sunt fericită când sunt înconjurată de persoane care mă iubesc şi pe care le iubesc. Sunt fericită când pot să ajut pe cineva, fie şi doar cu o vorbă bună. Sunt fericită când o persoană de la care nu aveam aşteptări, îmi spune o vorbă bună. Sunt fericită când întâlnesc persoane care au pasiuni comune cu ale mele, cu care pot vorbi ore în şir fără să epuizăm subiectele. Sunt fericită când descopăr că mai sunt oameni buni pe lume, care îşi ajută semenii fără să aştepte ceva în schimb. Sunt fericită când închid ochii şi îmi imaginez că sunt copil şi bunicii mei încă trăiesc. Sunt fericită când îmi aduc aminte că nu-mi poate lua nimeni copilul din suflet. Sunt fericită când îmi văd mama zâmbind. Sunt fericită când reuşesc să le răspund doar prin tăcere şi indiferenţă celor care mă atacă. Sunt fericită când mă joc cu pisica mea. Sunt fericită când ascult melodiile mele preferate. Sunt fericită când descopăr un film care mă face să-mi pun întrebări despre viaţă. Sunt fericită când mănânc o prăjitură cu ciocolată. Sunt fericită când sunt pe Giuleşti şi cânt alături de ceilalţi rapidişti. Sunt fericită când ninge şi eu stau la căldură, înumărând fulgii de zăpadă care se topesc la fereastra mea. Sunt fericită când am inspiraţie să compun poezii. Sunt fericită când privesc cerul înstelat într-o noapte senină. Sunt fericită când văd vântul zburând printre crengile copacilor, toamna. Sunt fericită când îmi vin în minte amintiri vechi, pe care le credeam pierdute pentru totdeauna. Sunt fericită că există speranţa ca într-o zi să reîntâlnim persoanele dragi pe care le-am pierdut de-a lungul vieţii. Sunt fericită când prind răsăritul de soare, vara. Sunt fericită când văd peisaje din natură ce merită fotografiate. Sunt fericită când îmi imaginez că sunt fericită. Sunt fericită când primesc flori. Sunt fericită când reuşesc să mă fac înţeleasă. Sunt fericită când descopăr noi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Sunt fericită când privesc copiii jucându-se. Sunt fericită când realizez că nu trebuie să fac tot ceea ce fac ceilalţi, că nu trebuie să mă încadrez în normalitatea lor pentru a fi mulţumită de mine. Sunt fericită când aud vorbindu-se frumos de ţara mea, când văd ştiri despre copii olimpici şi operaţii dificile reuşite. Sunt fericită când are succes cineva care merită, care a muncit, are talent şi s-a ridicat prin propriile-i forţe. Sunt fericită când fac pe cineva să aibă încredere în mine. Sunt fericită când mă relaxez pe malul unei ape, la pescuit. Sunt fericită când îmi cumpăr un parfum care îmi place. Sunt fericită când fac băi lungi, cu spumă şi lumânări parfumate. Sunt fericită când descopăr oameni cu simţul umorului dezvoltat. Sunt fericită când merg pe drum de ţară şi văd lanurile de floarea soarelui în toată splendoarea lor. Sunt fericită când cresc corcoduşele primăvara. Sunt fericită când citesc gândurile altora, aşternute în scris. Sunt fericită când miros rufele proaspăt luate de pe sârmă, de la uscat. Sunt fericită când văd că încă există copii care ştiu să se joace aşa cum o făceam noi odinioară. Sunt fericită când ascult povestea pădurii, formată din poveştile tuturor copacilor.

Sunt fericită că lista asta poate continua la nesfârşit, că am atâtea motive să fiu fericită, în fiecare anotimp, odată cu fiecare stare pe care o am, la fiecare bătaie a inimii.