Curajul de a fi rapidist, mândria de a fi român şi delăsarea

Mă întreb, oare ce e mai grav: să arzi steagul Ungariei la un meci de fotbal? Să fii persecutat pentru că porţi însemnele naţionale la şcoală, în propria ta ţară? Să pedepseşti pe cel ce arde steagul Ungariei, dar să te doară în cot că o fetiţă a fost ameninţată cu moartea pentru că a purtat o bentiţă tricoloră? Sunt lucruri care depăşesc orice imaginaţie şi care nu au un răspuns logic. Nesimţirea, unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea asta, stă la baza tuturor nedreptăţilor la care asistăm. Eram tentată să spun că asistăm neputincioşi, dar îmi dau seama că nu de neputinţă e vorba aici, ci de starea de convalescenţă în care ne găsim ca naţiune. Niciun alt popor din lumea asta nu ar fi stat cu mâinile încrucişate, privind cum nişte intruşi îşi bat joc de conaţionalii lor în mod repetat. Incidentul cu fetiţa nu e deloc singular. De secole întregi românii din judeţele respective suferă din cauza extremiştilor unguri, şi situaţia continuă şi va continua atâta timp cât nu doar că nu li se dă peste nas, dar li se arată că doar ei au drepturi, în timp ce bieţii români sunt consideraţi cantitate neglijabilă. În aceeaşi zi ni s-a redemonstrat, prin turnura a două evenimente distincte dar înrudite ca semnificaţie,  că nu există niciun gram de democraţie în România şi că nu avem scăpare decât într-un singur mod.

În timp ce o profesoară unguroaică din judeţul Covasna tăia cu foarfeca bentiţa în roşu, galben şi albastru a elevei Sabina, câţiva rapidişti incendiau la Cluj steagul roşu, alb şi verde al Ungariei. Sunt două evenimente condamnabile, dacă le luăm separat şi dacă le desprindem din contextul geografic, politic şi istoric. Nimeni nu ar trebui să îşi permită să batjocorească însemnele naţionale ale altei ţări, indiferent de natura relaţiilor care există între respectivele state. În situaţiile de faţă, însă, observ că deznodămintele sunt distincte, deşi gravitatea faptelor e similară. Peste noapte, LPF decide sancţionarea clubului Rapid şi suspendarea terenului echipei pentru următorul meci. Mai mult, până şi primul ministru al ţării iese public şi condamnă gestul rapidiştilor, descriindu-l ca inacceptabil. În celălalt caz, al elevei din Covasna, niciun reprezentant al puterii nu ia nicio măsură, nu dă nicio sancţiune, nu califică în vreun fel gestul. Cel puţin nu până la ora la care eu scriu acest articol. Aici nu s-a repezit nimeni să găsească vreun vinovat sau să investigheze amănunţit probleme, în afara televiziunilor, care nu sunt în măsură să dea pedepse.

Este evident că lupa este poziţionată fără pauză asupra rapidiştilor. Pot da în scris că dacă steliştii ar fi incendiat steagurile tuturor ţărilor din lume, nu le făcea nimeni nimic. Toate exemplele negative trebuie să fie cu rapidişti, ţapii ispăşitori sunt rapidiştii, cobaii pentru crearea precedentelor sunt, aţi ghicit, rapidiştii. Îţi trebuie curaj în ziua de azi să fii rapidist, pentru că rapidismul e persecutat şi acum de inchizitori. Dacă la auzul ştirilor am fost afectată doar din cauza faptului că nu voi putea vedea Rapidul din peluză, acum am mult mai multe motive să îi urăsc şi mai mult pe cei care în mod nedrept au putere de decizie şi care îşi folosesc această putere într-un singur scop: să arate cât de tari sunt ei şi cât de neînsemnaţi suntem noi. Ca să ajungi să conduci ai nevoie de multă nesimţire, de mult tupeu şi trebuie să fii cât mai slugă. Oamenii deştepţi nu se bagă niciodată să conducă, pentru că sunt conştienţi că nu vor putea să facă nimic bun de unii singuri. E clar că nu mai există instituţiile statului. Dacă ar fi existat, ar fi pus în aplicare legile pentru a sufoca din faşă manifestările extremiste de orice fel. După ce l-au omorât pe Ceauşescu, şi-au bătut joc de tot ce era de valoare în ţara asta, aşa ca nu putem avea pretenţia ca ei să rezolve vreo problemă care nu ţine direct de averea lor.  Vina pentru ceea ce se întâmplă este a populaţiei, care lasă lucrurile să se desfăşoare după bunul plac al unor jigodii, care se complace, care îşi plânge de milă şi care crede că nu are nicio putere. Naţionalismul doar pe internet e egal cu zero. Un prim pas, dacă tot ne dăm mari români, ar fi să purtăm toţi, indiferent de localitatea în care locuim, un însemn tricolor, în semn de solidaritate cu fraţii noştri din Ardeal, care nu pot trăi liniştiţi în ţara lor din cauza unui popor migrator, care pretinde că ţinutul respectiv îi aparţine. Eu ştiu că popoarele migratoare nu au ţară, deci cu atât mai puţin pot emite pretenţii asupra ţării altora.

Vina poporului român este toleranţa în faţa nedreptăţii şi lipsa de iniţiativă. Poporul român din prezent are scris în frunte: SUNT BLEG. BATE-ŢI JOC DE MINE. Eu am fost crescută în spiritul iubirii de ţară şi atât tatăl, cât mai ales bunicul meu, m-au învăţat că românii sunt viteji, că românii luptă până la ultimul pentru ţară, că românii ştiu ce e sacrificiul pentru graniţele ţării şi că sunt oameni mândri. De vreun secol încoace, am observat că aceste trăsături s-au estompat până aproape de dispariţie, dar nu ar trebui să uităm că le putem reînvia oricând, de vreme ce fac parte din moştenirea noastră genetică. În afară de faptul că suntem români, mai suntem şi rapidişti, adică oameni care nu ştiu să renunţe. Poate că dinăuntrul nostru se va naşte salvarea, dacă vom fi uniţi. Sper din tot sufletul!

Cifra reală: 30.000 de steliști pe Stamford Bridge!

Dilema cea mai mare după meciul de aseară dintre Chelsea și Steaua a fost legată de numărul de spectatori steliști prezenți în tribunele Stamford Bridge. Publicațiile din România nu s-au putut pune de acord asupra informațiilor, vehiculând cifre cuprinse între 5.000 și 10.000. ”Vina nu ne aparține nouă”, a declarat reprezentantul unui trust de presă, ”ci diferențelor pe care domnul Becali le face atunci când vine vorba de plăți”. Aceeași sursă, care s-a dorit a rămâne anonimă, a mai precizat: ”Cu părere de rău pentru nea Gigi, că e băiat bun, dar de vreme ce pe noi ne plătește pe jumătate față de ceilalți, e normal ca și noi să reducem la jumătate numărul spectatorilor care au participat la meci.”

Întrebat fiind despre această problemă, Gigi Becali a declarat că steliștii au fost infiltrați și printre fanii englezi și că, de fapt, prezența românească pe stadionul lui Chelsea ar fi depășit cifra de 30.000: ”Până și ăia cu benărul care zicea că Steaua = Ceaușescu erau români, băi!”. Contrariat, reporterul nostru i-a adresat domnului Becali următoarea întrebare: ”Rămăsesem cu impresia că toată România ține cu Steaua în acest meci, deoarece pe ecran scria România - Chelsea și vocea anunța că sunt 20 de milioane de titulari. Și atunci, de ce ar face un grup de români steliști un banner cu Steaua = Ceaușescu?”. Răspunsul a venit prompt: ”Eh, uite de-asta n-o să ajungeți voi publicație de succes, că puneți întrebări fără să le gândiți înainte!”

O jumătate de infinit de cifre

 

Matei era un băiat deştept. Atât de deştept, încât era admirat de foarte multă lume. Fizician, chimist, un inventator desăvârşit, o raritate a zilelor noastre, mai ales că nu avea decât 30 de ani. Fetele, în principal, se dădeau în vânt după el. Le atrăgea ca un magnet. Din păcate, pe Matei nu-l interesau fetele. Nu încă. Salvarea omenirii era misiunea lui pe termen scurt. Prieteniile erau doar un proiect pe plan secund, ce probabil avea să se concretizeze undeva spre sfârşitul vieţii lui Matei. Până atunci, semenii lui nu puteau juca decât rolul de pietre de temelie la fundaţia carierei sale, furnizori de laude şi aplauze, public veşnic mulţumit de prestaţiile idolului lor.

Zeci de oameni îi treceau săptămânal pragul lui Matei, minunându-se de complexitatea laboratorului în care acesta îşi desfăşura activitatea şi lăsând amintiri pe acel perete dedicat ofrandelor. Avea Matei un perete în faţa căruia dacă te aflai, puteai privi în acelaşi timp toate punctele cardinale, deoarece se putea muta la o simplă comandă mentală, în funcţie de preferinţe. Cu acest perete se mândrea savantul nostru cel mai tare, fiind prima lui invenţie. Ştiuse că trebuie să dea primei sale invenţii un scop bine definit, că numai printr-un lucru dedicat exclusiv lor îi poate atrage definitiv de partea sa pe oameni. Şi reuşise. Cantitatea de informaţie stocată în memoria peretelui era deja de ordinul catralioanelor de scizi (unitate de măsură inventată de Matei) şi în curând avea să depăşească un pogonim de catralioane. Pogonimul este un număr format dintr-o jumătate de infinit de cifre, până la care Matei a reuşit să numere într-o noapte în care cerul era deosebit de senin şi stelele se aliniaseră sub forma cercurilor olimpice. Ideea denumirii i-au dat-o pogoanele şi nimicul, adică ceva format din mult, şi totodată din nimic, după cum a explicat Matei în teza sa de doctorat.

Pe acel perete al laboratorului despre care vă vorbesc, oamenii îşi lăsau dorinţele cele mai arzătoare, deoarece Matei le dovedise în nenumărate rânduri că le poate îndeplini. Nu reuşea să mulţumească pe toată lumea, dar lucra la asta. Îşi dorea mai mult decât orice ca procentul de fericire din această lume să fie de sută la sută. Femeile cereau în principal poţiuni de dragoste, leacuri anti-sforăit, pace pe mapamond şi combaterea foametei în ţările din lumea a treia. Bărbaţii îşi doreau ca echipa lor de fotbal preferată să câştige toate meciurile pe care le dispută, să se legalizeze prostituţia şi să se dea o lege prin care consumul de bere şi seminţe de floarea soarelui să devină sport olimpic. N-a fost uşor să le mulţumească pe doamne, dar într-un final Matei a reuşit. Domnii, pe de altă parte, au fost lăsaţi puţin mai la urmă, deoarece doleanţele lor complexe necesitau timp şi muncă pentru a fi duse la bun sfârşit.

După ani de studiu şi încercări eşuate, Matei a inventat seminţele cu bere. Acestea îşi păstrează forma binecunoscută, doar că sunt suficient de mari ca să încapă în ele aceeaşi cantitate de bere care intră într-o halbă. Aruncarea greutăţii a fost înlocuită la Jocurile Olimpice cu aruncarea seminţei, însă spre deosebire de această probă veche, sportul cel nou se joacă în echipă, iar locul în care trebuie să aterizeze sămânţa este unul bine definit: în gura celuilalt membru al echipei. E foarte complex şi necesită antrenament intens, puţini reuşind să arunce cu efect astfel încât sămânţa să se deschidă în aer şi întreaga cantitate de lichid să ajungă la destinatar. Bărbaţii din lumea întreagă au fost deosebit de încântaţi de modul în care Matei le-a rezolvat problema, şi totuşi s-au arătat dezamăgiţi aflând că încă nu s-a găsit o soluţie pentru ca toate echipele din lume să câştige fiecare meci pe care îl dispută. Degeaba a încercat Matei să le explice că acest lucru este practic şi teoretic imposibil, dându-le ca alternativă desfiinţarea tuturor echipelor şi înfiinţarea unei singure echipe care să joace de una singură şi pe care s-o susţină toată lumea. În acest mod ar fi putut pune stop rivalităţilor pe stadioane, iar oamenii nu s-ar mai fi înjurat între ei. Chiar le-a propus ca în caz de maximă necesitate, să se înjure singuri, dar nu a reuşit decât să îi incite şi mai tare.

Într-o bună zi, după o partidă de aruncarea seminţei pe maidan, ameţiţi bine şi iritaţi în urma înfrângerii usturătoare suferite de echipa lor într-un meci de importanţă maximă, câţiva bărbaţi s-au hotărât să ia legea în propriile mâini şi să-şi facă singuri dreptate. În minţile lor mocnea de ceva timp o revoltă şi cum dintele împotriva lui Matei era din ce în ce mai mare, i-au făcut acestuia o vizită în laborator, înarmaţi până-n dinţi cu seminţe cu bere. Văzând că nu are cum să raţioneze cu ei, Matei a hotărât să dispară, fugind cu elicopterul fără elice, pe care tot el îl inventase, însă laboratorul, alături de toate celelalte invenţii, a fost distrus. Tot ce a mai rămas din munca lui de o viaţă sunt seminţele cu bere, care, în caz că vă întrebaţi, nu au fost folosite pentru devastarea laboratorului, oamenii preferând să-şi folosească doar mâinile, picioarele şi capetele.

Matei rătăceşte şi în prezent prin lume, fără prieteni, şi apare doar ocazional oamenilor. Aceştia semnalează întâlnirile cu el ca fiind vizite extraterestre. Dar Matei este un tip perseverent, şi va apărea cu noi invenţii atunci când ne aşteptăm cel mai puţin.

Despre cea mai URÂTĂ echipă din România

Mi-am propus în nenumărate rânduri să nu mai scriu despre 5teaua. Dar nu pot, pentru că sunt învăţată să reacţionez atunci când văd că se încalcă toate regulile bunului simţ. Aşa sunt eu, trebuie să protestez, chiar dacă e posibil să nu mă audă decât câţiva oameni. Cei care mă aud şi sunt în asentimentul meu contează enorm, mult mai mult decât alţi 50.000, iar inimile lor bătând în acelaşi ritm cu inima mea valorează cât toţi banii din lume şi încă un leu în plus, ca să mă inspir dintr-un cântec despre Rapid.

Vreau să vă vorbesc în această seară despre un lucru observat de mine în urma evenimentelor din ultima vreme. Am suferit cu toţii văzând cât de nedrept e uneori fotbalul. Ne-am enervat, am înjurat, am urât, am detestat că o echipă precum 5teaua, ai cărei admiratori nu ştiu ce înseamnă iubirea adevărată, are noroc cu carul şi reuşeşte să câştige în înfruntările pe care le are. Am fost şi suntem frustraţi, pentru că în general cei care nu merită au parte de momente de fericire şi e normal să ne deranjeze acest lucru, pentru că e nedrept. Personaje abjecte precum Gigi Becali, Meme Stoica, Gabi Safta, alături de o turmă imensă de stelişti anonimi, se bucură în aceste clipe. Televiziunile îi ridică în slăvi, fie crezând că îşi urcă astfel audienţa la cer, fie pentru că sunt plătite să vâre pe gâtul românilor mizeriile comandate de un anumit şef de stână. Oricare dintre cele două motive nu ne poate provoca decât scârbă, pentru că în momente ca acestea constatăm că sclavia nu a fost abolită nici acum în ţara noastră, iar trăsăturile rele ale comunismului încă sunt ca la ele acasă. Dacă Ceauşescu a făcut şi lucruri bune pentru popor, ăştia întrec orice măsură a nesimţirii şi a prostului gust, dând dovadă nu doar de ignoranţă, dar şi de o laşitate rar întâlnită. E normal ca noi, ceilalţi, care facem parte din clasa ce pune accent pe onestitate şi fairplay, să îi provocăm la duel ori de câte ori ni se iveşte ocazia şi să încercăm să îi punem la zid prin orice mijloace.

Ei se mint că performanţele lor au dat naştere unor sentimente de iubire, a unor pasiuni inimaginabile, că n-a mai văzut planeta în viaţa ei un aşa ataşament faţă de o echipă de fotbal. Să le spunem noi la ce anume au dat ei naştere şi ce reprezintă 5teaua pentru majoritatea românilor! Aţi citit cu toţii comunicatul celor de la Universitatea Craiova, în care cer să nu mai fie incluşi cu forţa în categoria celor „20 de milioane de români” care susţin echipa armatei. Ba mai mult, îşi arată repulsia faţă de trecutul mai mult decât necinstit al 5telei, declarându-şi făţiş dispreţul vizavi de performanţele lor mincinoase. Mergem mai departe la fanii Petrolului, care printr-o poezie extraordinară (ce a împânzit efectiv internetul) au demonstrat şi ei că respectul faţă de fotbal e echivalent cu damnarea furtişagurilor făcute de 5teaua de la înfiinţarea ei şi până în prezent. Fraţii timişoreni au avut şi ei, la rândul lor, un banner extrem de sugestiv: „Nu uităm uşor anii de tiranie, 5teaua nu reprezintă întreaga Românie!”. De Rapidişti, ce să mai zic? De oţelari, de bistriţeni, de arădeni, de clujeni, de ieşeni, de TOT RESTUL suporterilor de fotbal din ţara asta? Merită toţi aceşti oameni să fie ignoraţi în detrimentul unei MINORITĂŢI reprezentată de stelişti? Pentru că oricâte perechi de ochelari de cal (sau de oaie, în cazul ăsta) aţi purta, „jurnaliştilor”, tot e vizibil din spaţiul cosmic faptul că sunteţi în dezavantaj numeric şi singura concluzie valabilă este aceea că 5teaua voastră nu naşte altceva decât o antipatie profundă şi un dispreţ de proporţii! Asta, şi o droaie de lingăi, de slugi şi de profitori, care mâine, când niciun trofeu nu va mai străluci la orizont, vor fugi precum potârnichile care încotro, negând că au ţinut vreodată cu 5teaua. Nu aveţi nimic valoros, şi poate că mi-ar fi milă de voi, dacă nu aş şti că sunteţi doar nişte mizerii.



PS: Mi s-a cerut, de către un om pe care îl consideram prieten, să aleg între el şi Rapid. Băiatul, care s-a trezit peste noapte că e stelist, s-a arătat deranjat de fanatismul meu şi de pasiunea cu care vorbesc despre echipa mea de suflet, păcălindu-se că aş putea vreodată să renunţ la satisfacţia de a-mi propovădui cea de-a doua religie. Dacă pe moment am fost deranjată de acest fapt şi chiar i-am dat ocazia de a-şi retrage cererea, acum sunt mai mult decât mulţumită că am scos din viaţa mea încă un element care nu merita să fie acolo. Mai presus de orice antipatie, e dragostea pentru Rapid şi pentru Rapidiştii mei!

Reîntâlnire cu bunicul

Când fulgi de nea aştern pervazul
Şi bate crivăţu-n ferestre
Luciri albastre ca topazul
Mă duc pe aripi de poveste.

Şi-adorm cu gândul iar la tine
Bunicule, şi-n vis mi-apari
Spunându-mi iar poveşti cu zâne
Şi Feţi-Frumoşi pe armăsari.

Mă mângâi şi-mi săruţi obrajii
Şi-mi spui că ne vom revedea
Într-un alt vis şi-n altă lume
Când Bunul Dumnezeu o vrea.

Că eşti alături de bunica
Şi mă îndemni să nu fiu tristă
Doar s-am răbdare şi speranţă
Căci viaţa de apoi există.

Când mă trezesc, văd răsăritul
Şi-mi amintesc tot ce mi-ai spus
Acum ştiu, moartea nu-i sfârşitul
Când te încrezi în Cel de Sus.