Astăzi am zis că nu mai plâng

Astăzi am zis că nu mai plâng

Dar n-am putut să-mi țin cuvântul

Zile-mi petrec, ne-nțelegând

Cât ne-o mai suporta pământul?

Și Dumnezeu, cât să mai poată

Să stea cu spatele la noi

Văzând c-am devenit o gloată

De cel mai rău și-al dracu soi?

Ne credem veșnici pe planetă

Uităm că suntem ”muști de-o zi”

Nici îngerii de-ar face chetă

Un sfanț de-aramă n-am primi!

Sfârșitul nu cred că-i departe

Nu merităm o șansă nouă

Căci azi, de spui ”umanitate”

Parcă se rupe ceru-n două!

Iar de ești bun, nu-ți găsești locul

Umbli bezmetic, ești străin

Mai bine-ar fi să ne-ardă focul

Și-om șterge râul de venin!

DESPRE VERSURI

În ochii multora n-avem valoare

Și aparent n-aducem vreun folos

Căci nu-nmulțim nici bani în buzunare

Și nici nu ținem cald pe timp geros.

Nu cumpărăm vreun bun de folosință

Și n-avem har norocul să-l sporim

Deci s-ar putea lipsi de noi cu ușurință

Acei ce cred c-aprecieri cerșim.

Dar când la ceas de seară, inimi frânte

Ce alinare n-au de la vreun pământean

Deschid urechea ca să ne asculte

Noi prindem formă pentru-al lor alean.

Și cel puțin pentru un ceas sau două

Noi ștergem lacrimi și-nsemnăm enorm

Căci mângâiem și adăpăm cu rouă

Suflete triste, cufundate-n somn.

Iulia Pârvu

05.09.2015

AMINTIRE

Iulia Pârvu

01.07.2015

Îmi bate-n fereastră crenguța de dud

Mă-ndeamnă să scriu tot ce simt și ce-aud

Și-mi spune povestea pe care demult

Copil când eram îmi plăcea s-o ascult.

Povestea-i cu zâne, zmei răi și pitici

C-o casă la țară, un nuc și pisici

C-o prispă, și-o sobă, și-o viță de vie

Cu doi bătrânei și-un sătuc de câmpie.

Ca orice poveste, a ajuns la final

De-ndată ce Gruia s-a dat jos de pe cal

Odată cu Prâslea, tăind mărul de aur

Cu puiul de Pajură-nghițit de balaur.

Din ierni, și Crăciunuri, și sănii în zbor

Rămas-amintire și-un gând trecător

Dar gând ce m-ajută prin viață să-mi car

Și crucea, și soarta, peste grele să sar.

Căsuța-i ruină, de toți părăsită

Grădina-i pustie și neîngrijită

Doar sufletu-i tânăr și-așteaptă o zi

Când tot ce-a iubit va reîntâlni.

POEZIE

Iulia Pârvu

27.06.2015

Îmi umblă deșarte cuvinte prin gânduri

Nu pot să le prind, să le-aștern

Țin plasă de fluturi cu prea slabe rânduri

Îmi scapă din mâini și mă tem.

Încerc să cuprind în memorie-o clipă

Ce-a fost în prezentu-mi, demult

De lacrimi, de dor și trăiri fac risipă

Când vechea poveste-i ascult.

Dar vântul tot zboară și timpul tot trece

Nu vor să se-opreasc-un minut

Izvorul de patimi în treacăt să-mi sece

Să-mi dea o secundă-mprumut.

În vis doar mai văd ce-mi doresc cu ardoare

În poze, -n suspine și-n gând

Mi-e greu să țin ochii-ndreptați către soare

Durerea din ei s-o ascund.

"Spiritul nu retrogradează"

Divizii, clasamente, ligi... Sunt doar cuvinte. Dar locul ăla e real. Palpabil. Îl simți. Îl respiri. Lângă pod, ajungi cu tramvaiul 11. Și dacă nu e meci și treci pe-acolo, îl privești până dispare în zare, că nu te mai saturi de el. Ți se întâmplă chiar să duci mâna la frunte și să începi o închinăciune în dreptul lui. Apoi s-o lași jos rușinat. Ești nebun? Nu e biserică, te vede lumea... Din afară, pare o ruină. Și dinăuntru. Trebuie să-l vezi cu alți ochi ca să-l înțelegi, nu cu ăia din cap. Da' și când îl vezi, nu-l mai lași niciodată. De fapt, nu te mai lasă el. Și-ajungi să-ți pierzi prieteni, că nu poți să taci când ți-l atacă. Și-ți accepți eticheta de nebun pe care ți-au pus-o toți. Că da, ești nebun să-l pui pe picior de egalitate cu familia ta! Îți impui să te abții, că n-ai cu cine să discuți, ei nu-nțeleg. Dar simți sângele năvălindu-ți în creier când i se ia numele în deșert. Nu poți controla așa ceva. Și nu se termină niciodată, ți-au prins slăbiciunea. Se distrează pe seama ta. Apoi uită. Dar tu te consumi ore în șir. Zile. Îți imaginezi câte le-ai fi putut spune și n-ai făcut-o. Tot tu cedezi, că ei au inimile odihnite, a ta nu rezistă. Trebuie să te încarci. Și mergi din nou lângă pod. Sau în amintiri. Și-ți revine viața, curgând vișinie prin vene. Nu regreți nimic. Ce să regreți, că trăiești? Greutăți, piedici, deziluzii. Dar viață! Ape, munți, văi, dealuri, cascade, furtuni. Dar nu deșert! Niciodată deșertăciune. Doar simțiri amplificate la maxim. Iubire de neînțeles. Dar curată, spălată de lacrimi la ultimul meci în prima ligă, când îți iei rămas bun. Mângâiată de certitudinea că sfârșitul e departe, poate doar la ultima bătaie de inimă. Lacătul e închis bine. Nu există cheie. Există doar Rapid.

(27.05.2015)

Cugetare

Tot ce eu știu e că nu știu nimic
Din ce a fost, ce e sau ce va fi
Viața-i un vis ce trece câte-un pic
De multe ori chiar făr-a o simți.

Cu cât înveți și vrei să știi mai multe
Cu-atât te-afunzi în înțeles ascuns
Căci după fiecare deal urmeaz-un munte
De alte întrebări fără răspuns.

Nu-ți poți închipui nemărginirea
Te simți neputincios și limitat
Dar de-o secundă îți întorci privirea
Poți să găsești răspunsul căutat.

El se găsește dincolo de lume
Și-l vom afla când vom păși-n abis
Până atunci nimeni nu-l poate spune
Rămâne pentru noi subiect închis.

Să îi lăsăm pe alții să vorbească
Pe cei ce le știu toate câte sunt
Noi să-ngrijim de hrana sufletească
Atât vom lua cu noi de pe pământ.