Da, steliștilor, echipa voastră a jucat mai bine în meciul de azi și merita victoria. Aveți câteva plusuri față de noi, cel mai important: un patron care, așa prost cum e, bagă bani în echipă și se vede pe teren. Evident că e suficient, hrana voastră sunt victoriile și, implicit, trofeele, fără de care v-ați usca și ați dispărea așa cum ați apărut: peste noapte. Noi, pe de altă parte, ne tragem seva din lucruri profunde, pe care voi nu le veți înțelege niciodată. E de prisos să vă explic de ce 2.500 de oameni s-au auzit azi pe Național Arena mai tare decat alți 50.000. E cam ca atunci când românii se băteau cu turcii în inferioritate numerică și câștigau, fiindcă dragostea de țară era mai puternică decât dorința de expansiune. Nu mă aștept să aveți habar de istorie, tot ce știți voi ține de „istoria” aia mincinoasă pe care pretindeți că o aveți și pe care ne-o aruncați în față de câte ori se ivește ocazia. Spuneți că meciurile cu noi nu sunt derby-uri, dar v-ați bucurat la final ca și când ați fi luat campionatul! Negați cât vreți, că nu vă crede nimeni: vă țâțâie fundul de câte ori auziți de Rapid! Plus de asta, voi habar n-aveți să vă bucurați! Un SUPORTER (nu că ați ști ce e ăla) nu ar spune niciodată “băi, Rapidistule, a luat Rapidul bătaie”, ci „băi, Rapidistule, a câștigat steaua”. Vă face plăcere mai mult deziluzia altora, decât propria voastră bucurie. Patetici, de la primul la ultimul, asta e definiția voastră.

Să vă spun eu cum v-ați prezentat azi în tribune. NU AȚI EXISTAT! Fără stație de amplificare voi nu vă auziți! A trebuit să puneți muzică pentru că așa aveați impresia că ne veți acoperi fonic! Marea galerie a stelei a fost reprezentantă azi un individ abject pe nume gabi safta, care a behăit necontenit în microfonul de crainic încercând să scoată ceva de la voi, să vă determine să cântați! Degeaba v-a reamintit că aveți 23 de titluri, în van v-a zgâriat timpanele cu îndemnuri disperate, v-a adus aminte că voi ați rămas singurii care joacă în Europa, mai avea puțin și vă amenința că, dacă nu cântați, își zboară creierii în direct! Cu cine vrei să faci treabă, nenea safta? Cu ăia pe care îi îndemni să se înjure singuri de mamă? Tu, instigatorule la violență și rasism, te crezi vreun căpitan de oști? Ți-ai greșit vocația, băiețaș! Locul tău nu e la stadion, nici măcar la circ, locul tău e la pușcărie! Să te ferească Domnul să ajungi vreodată în mâinile Rapidiștilor, că nu te mai scapă de acolo nici toți banii lui becali!

Au fost momente azi în care disprețul și ura față de steaua au fost mai puternice în sufletul meu decât dragostea pentru Rapid. Recunosc asta cu rușine și îmi cer iertare. Acum, că m-am calmat, îmi dau seama că RAPIDUL NU MERITĂ DRAGOSTE CU JUMĂTATE DE MĂSURĂ, Rapidul merită iubit la maxim, zi de zi, clipă de clipă, Rapidul nu trebuie să nască ură, Rapidul trebuie să fie, până la sfârșitul zilelor noastre, lucrul care să ne diferențieze de toți ceilalți. Putem urî conducerea Rapidului, dar nu Rapidul! Rapidul n-are nicio vină că a ajuns pe mâna unora care nu știu să-l prețuiască. Mai devreme sau mai târziu, Rapidul va redeveni ce-a fost și mai mult decât atât. E greu să ai răbdare, știu, dar trebuie să ne purtăm crucea de Rapidiști până la capăt. N-am nicio îndoială că toate sunt orânduite de Sus și că însușirea noastră cea mai de preț este în același timp și povara cea mai mare pe care trebuie s-o ducem: răbdarea. SĂ AVEM RĂBDARE.

Mă uitam azi la steliști și mai că mi-am dorit să fim și noi atât de mulți cum sunt ei, m-a durut pentru o clipă că suntem puțini. Dar, ca întotdeauna, mi-am îndreptat gândurile către una din ideile pozitive pe care mi le-am sădit în suflet și pe care le scot la iveală în momentele grele: metalele prețioase sunt rare. Florile sunt mai puține decât buruienile. Oamenii deosebiți sunt atât de greu de găsit! De ce să fim mulți? De ce să fim ca alții? Noi suntem UNICI și e normal să nu “creștem” pe toate drumurile.

Să ne revenim după această nouă decepție! Nu va fi nici pe departe ultima! Câte ne mai așteaptă, oare, până la sfârșitul vieților noastre? Cu siguranță, multe! La următorul meci pe Giulești trebuie să facem pământul să vibreze sub săriturile noastre și cerul să tremure la auzul glasurilor noastre! Doar prin asta trăim. DE-ASTA IUBIM RAPIDUL ȘI RAPIDUL NE IUBEȘTE PE NOI. SĂ NU-L LĂSĂM SĂ PIARĂ. SĂ FIM RAPIDIȘTI PÂNĂ LA CAPĂT!

Iulia Pârvu, 25.09.2012 (după steaua  - Rapid 1-0)

Nebunie

Vestea că te vei afla în preajma mea timp de câteva zeci bune de minute nu-mi dă pace de câteva nopți. Te așteaptă cu toții, vorbesc despre venirea ta, se ceartă care să te salute primul, care să-ți pună întrebări, care să-ți ceară să faci o poză cu el. Cât de ușor le e lor să vorbească despre tine, în vocile lor se citește admirația pentru ceea ce faci tu, sunt orbiți de realizările tale, dar pierd din vedere faptul că ai și tu un suflet care, poate, tânjește după afecțiune, un suflet sătul de laude aduse minții tale. Eu nu pot să vorbesc de față cu ei despre tine, fiindcă aș risca să-mi ies din pepeni. Dacă aș începe, nu m-aș mai putea opri. Trebuie să rămân calmă și să nu las nimic să întunece strălucirea momentului în care vom respira același aer. Oare ce-o să mă fac dacă, din întâmplare, privirile ni se vor încrucișa? Doamne, nu vreau să mă mai gândesc, nu, lăsați-mă în pace, voi, gânduri păcătoase!…

Ce răvășit mi-e părul, nici nu mi-am dat seama că am exagerat jucându-mă cu mâinile prin el. M-o fi văzut cineva în halul ăsta? Și așa se uită toți cam ciudat la mine de la un timp, mai ales Gema, de la recepție, care de câte ori mă vede se preface că vorbește la telefon. Ha! Își închipuie că mi-ar plăcea vreodată să fim prietene? Cine-ar vrea să fie prietenă cu ea, care își schimbă iubiții și la răsărit, și la apus? Mda, asta sigur a văzut fiecare apus și fiecare răsărit de când a angajat-o Simon. Eu nu sunt proastă, știu ce se întâmplă cu fiecare om din clădirea asta. Dacă aș avea ocazia să spun câte se petrec zilnic între pereții ăștia nesuferiți din sticlă de la etajul 7… Cu prima ocazie când mă va întreba cineva, voi spune tot, da, tot!...

Trebuie să mă hotărăsc ce să îmbrac vineri. Deși lui nu are cum să-i pese de altceva decât de sufletul meu. Și el se simte singur și neînțeles, știu asta, dar cum să fac să-i vorbesc? Suntem făcuți unul pentru celălalt, dacă am fi avut șansa de a ne cunoaște până acum, am fi fost de nedespărțit. Știu că și el îmi simte lipsa, doar că nu știe încă cine sunt. Oare ce miros are parfumul lui? Sper să reușesc să-l simt înainte să plece… Nu, nu, nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă vreunul din ceilalți m-ar împiedica să-i simt parfumul. Trebuie să fiu pozitivă. Eu nu sunt ca oricare alta. Sunt specială și el mă va iubi, așa cum îl iubesc și eu. Parfumul lui trebuie să fie unul dulce...

Mai sunt 24 de ore… Inima mea nu mai suportă atâta fericire, vreau să vină odată clipa în care îl voi vedea în realitate. Acum știu că mă va recunoaște când mă va vedea. Am certitudinea asta. I-am transmis imaginea mea atunci când mă gândeam la el, i-am simțit răspunsurile, bătăile inimii, el mă știe! Of, ce mă fac? Înseamnă că a văzut și momentele de intimitate pe care mi le-am imaginat și de care mi-e tare rușine, nu știu cum am putut să mă gândesc la așa ceva, să-mi întinez mintea și sufletul cu imagini nedemne… Nu vreau să ajung în iad, nu, Doamne, te rog!...

Clipele au trecut precum secolele… S-au strâns cu toții în dreapta și stânga intrării, așteptându-l. Inima stă să-mi iasă din piept, își simte aproape jumătatea și nu mai are răbdare, bate ca nebuna umplându-mă și pe mine de emoții. Îmi vine să intru în pământ. Iată-l, a sosit... Nu se poate să fie așa de înalt! Nici măcar nu m-am gândit să-mi iau pantofii cu toc. Ce-mi pasă? Nu se va uita la asta. Se indreaptă spre lift împreună cu Simon și domnul Aris. Urcă. De ce nu m-a privit? Oare nu m-a simțit admirându-l din mulțime? N-a avut o clipă pentru mine sau n-a putut din cauza lor? Îi e rușine de condiția mea umilă? Dar nu mi-a spus niciodată, în decursul conversațiilor noastre nocturne prin telepatie, că ar trebui să schimb ceva în ținuta sau comportamentul meu. Oare nu mă mai iubește? Ce se întâmplă?...

Urcăm și noi pe rând până la 7. Nu văd decât negru în fața ochilor, o furie care mă face să le doresc moartea tuturor celor care mă înăbușă respirând în apropierea mea. Cât sunt de hidoși... parcă mă împung cu furci înroșite în foc, direct în inimă. Trebuie să rezist, în curând voi scăpa de ei, mai e doar puțin. Câteva clipe mă despart de fericirea supremă de a-mi strânge în brațe iubitul. Ne întâlnim cu el în sala de conferințe, redecorată cu ocazia vizitei într-un fel de mini-bar. De aici se vede cel mai bine orașul, cu luminile lui nesuferite... De parcă pe el l-ar încânta așa ceva! Mi-a spus de multe ori că preferă întunericul, singurătatea în doi... Dacă m-ar fi întrebat și pe mine, le-aș fi arătat cum să transforme acest moment într-unul perfect. Nimeni nu-l cunoaște așa cum îl cunosc eu. Intru...

Se ciocnesc cupe de șampanie. Mi se oferă și mie. O iau, dar nu vreau să gust, mi-ar întuneca mintea, nu rezist la băutură. E la doi pași de mine. Dă mâna cu Gema. Se îndreaptă spre mine. Îmi strânge mâna fără vlagă. Abia mă privește în ochi. Merge mai departe. Ce e asta? Cu ce-am greșit? Mă uit la reflecția mea din geam și mă examinez din nou. Ce am? Toată lumea zâmbește. Își bat joc de mine? Au aflat de idila noastră și acum au pus cu toții la cale să-mi facă o farsă? Mă uit în jur în căutare de camere ascunse. S-au vorbit între ei? Dar el, el participă la farsă? Ce dată e azi? Mi se învârte capul, voi exploda în câteva secunde. Cum scap de aici? Doamne, te rog, fă să fie doar un coșmar. Ce fac? Ce fac?...

Fac un efort supraomenesc și ies dintre cele câteva persoane care mă baricadează. Trebuie să fiu cu el, altfel viața mea se va stinge ca o lumânare lăsată să ardă. Nu pot să trăiesc fără el și nici el fără mine. Acum... doar se ferește de ceilalți, nu vrea ca ei să afle... încă. Îmi transmite mental că e și el de acord cu lucrul la care m-am gândit. Da, o voi face. Trag aer în piept și-mi fac avânt. Trec în viteză printre ceilalți și-l apuc de mână, ajungem pe balcon... vom zbura împreună, în sfârșit, spre infinit... El își retrage mâna dintr-a mea, dar mi-e imposibil să mă mai opresc. De ce-ai făcut asta? Te iubesc! Zbor singură...

Doar o poezie

Îmi las un gând sfios să te admire
Și-aștept să-mi dai un semn că nu greșesc
Dar ochii-mi obosesc, și în privire
Răsar doar nori, sub un clipit firesc.

Speranța-i doar un moft, dar n-o pot stinge
Chiar dacă-ncerc timid să o sugrum
Respir și reîncerc, în suflet ninge
Și viscolul transformă vara-n scrum.

Văi și abisuri îmi năpădesc toți porii
Și vreau s-alung imaginile crude
Nu-s pesimistă, de ce sunt negri norii
Și am necontenit genele ude?

Simt că mă schimb cu fiecare clipă
Că devin alta și îmi pierd esența
Ce-am de făcut când inima îmi țipă
Să tac, să rabd, să conjur providența?...