Rapid e o poveste

Poveştile despre Rapid sunt cele mai frumoase şi mai pline de încărcătură emoţională poveşti din lume. Pentru a le înţelege şi pentru a fi mişcat de mesajul lor, trebuie să fii un anumit tip de om, să fii înzestrat încă de la naştere cu trăsături sufleteşti speciale. Rapidismul e un drum pe care îl poţi descoperi la orice vârstă, chiar dacă ai avut neşansa de a te naşte într-o familie ai cărei membri susţin alte echipe, atâta timp cât porţi în suflet scânteia primită în dar de la ursitoare. Iar dacă ai şi norocul de avea un părinte Rapidist, te poţi considera binecuvântat. Ţin minte că primul cântec pe care l-am învăţat în copilărie a fost Imnul Rapidului. Nu ştiam de ce aleargă ăia pe teren după o minge şi nici nu mă interesa prea tare, dar ştiam că trebuie să ţin cu „ai noştri” pentru că sunt „echipa clasei muncitoare”, „echipa celor săraci şi cinstiţi”. De sute de ori am auzit aceste cuvinte de la tata, încât mi s-au întipărit în inimă pe vecie, ca şi când ar fi fost scrijelite la nesfârşit cu o peniţă înmuiată în sânge, suficient pentru a rămâne cicatricile perfect vizibile. Nu m-ar mira dacă am avea, cu toţii, la propriu, scris mare pe inimă „Rapid”. Din naştere sau primit moştenire, Rapidismul e un sentiment care face pielea de găină, un etern parc de distracţii pentru cei care îşi păstrează măcar un pic din puritatea sufletească avută în copilărie. Rapidismul înseamnă să ai curajul să plângi, să râzi, să speri, să visezi, să fii tu însuţi în orice circumstanţe. Rapidiştii nu ştiu să se prefacă, pentru că iubirea adevărată nu poate fi ţinută în frâu, disimulată, ascunsă, iubirea adevărată e un vulcan ce poate erupe în orice clipă şi împotriva căruia nu trebuie să te pui niciodată.


Nu aş putea să identific un moment anume din viaţa mea pe care să-l numesc „clipa când am început să iubesc Rapidul”. Cel mai potrivit ar fi să spun că iubesc această echipă de când m-am născut şi atunci aş fi, probabil, cel mai aproape de adevăr. Unul din multele paradoxuri ale Rapidului este acela că, deşi îţi umple inima de iubire, încât de multe ori simţi că pur şi simplu nu are unde să mai încapă, totuşi îţi rămâne loc suficient să iubeşti alţi oameni, alte lucruri, să te bucuri de viaţă de mii de ori mai mult decât sunt alţii în stare. Şi, fără lipsă de modestie, să te gândeşti că eşti special, unic, deosebit şi să mulţumeşti Divinităţii că faci parte dintr-un grup restrâns, dar privilegiat.


Rapidul m-a învăţat să apreciez bucuriile mărunte şi asta m-a ajutat să fiu mereu cu zâmbetul pe buze şi să trec mai uşor peste dezamăgiri. Rapidul îmi aduce zi de zi câte o bucurie, prin simplul fapt că ştiu că îl voi revedea, că ştiu că există şi îmi păstrează un loc în peluza lui amărâtă. Văd în Rapid un bunic ce-şi ia nepoţii pe genunchi şi le spune poveşti nemaiauzite, în care creaturile fantastice şi oamenii convieţuiesc într-o lume perfectă. În Rapid îl văd chiar pe bunicul meu, născut tot în 1923, care mă iubea şi care mă învăţa că în viaţă trebuie să fii demn, sincer, cinstit şi curat ca lacrima la suflet. Văd în Rapid scăparea din banal, tărâmul la care nu are acces oricine, planeta noastră proprie pe care creşte copacul fericirii, din ale cărui poame doar noi putem să gustăm. Pe lângă Rapid îmi creez o lume mirifică, în care au acces doar cei ca mine. Alături de Rapid am şi eu importanţă, şi de-asta jur să îl iubesc la nesfârşit şi să lupt din răsputeri, să nu permit nimănui să vorbească urât despre el şi să-mi doresc din tot sufletul să-l las, într-o zi, la rândul meu, moştenire.