Curajul de a fi rapidist, mândria de a fi român şi delăsarea

Mă întreb, oare ce e mai grav: să arzi steagul Ungariei la un meci de fotbal? Să fii persecutat pentru că porţi însemnele naţionale la şcoală, în propria ta ţară? Să pedepseşti pe cel ce arde steagul Ungariei, dar să te doară în cot că o fetiţă a fost ameninţată cu moartea pentru că a purtat o bentiţă tricoloră? Sunt lucruri care depăşesc orice imaginaţie şi care nu au un răspuns logic. Nesimţirea, unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea asta, stă la baza tuturor nedreptăţilor la care asistăm. Eram tentată să spun că asistăm neputincioşi, dar îmi dau seama că nu de neputinţă e vorba aici, ci de starea de convalescenţă în care ne găsim ca naţiune. Niciun alt popor din lumea asta nu ar fi stat cu mâinile încrucişate, privind cum nişte intruşi îşi bat joc de conaţionalii lor în mod repetat. Incidentul cu fetiţa nu e deloc singular. De secole întregi românii din judeţele respective suferă din cauza extremiştilor unguri, şi situaţia continuă şi va continua atâta timp cât nu doar că nu li se dă peste nas, dar li se arată că doar ei au drepturi, în timp ce bieţii români sunt consideraţi cantitate neglijabilă. În aceeaşi zi ni s-a redemonstrat, prin turnura a două evenimente distincte dar înrudite ca semnificaţie,  că nu există niciun gram de democraţie în România şi că nu avem scăpare decât într-un singur mod.

În timp ce o profesoară unguroaică din judeţul Covasna tăia cu foarfeca bentiţa în roşu, galben şi albastru a elevei Sabina, câţiva rapidişti incendiau la Cluj steagul roşu, alb şi verde al Ungariei. Sunt două evenimente condamnabile, dacă le luăm separat şi dacă le desprindem din contextul geografic, politic şi istoric. Nimeni nu ar trebui să îşi permită să batjocorească însemnele naţionale ale altei ţări, indiferent de natura relaţiilor care există între respectivele state. În situaţiile de faţă, însă, observ că deznodămintele sunt distincte, deşi gravitatea faptelor e similară. Peste noapte, LPF decide sancţionarea clubului Rapid şi suspendarea terenului echipei pentru următorul meci. Mai mult, până şi primul ministru al ţării iese public şi condamnă gestul rapidiştilor, descriindu-l ca inacceptabil. În celălalt caz, al elevei din Covasna, niciun reprezentant al puterii nu ia nicio măsură, nu dă nicio sancţiune, nu califică în vreun fel gestul. Cel puţin nu până la ora la care eu scriu acest articol. Aici nu s-a repezit nimeni să găsească vreun vinovat sau să investigheze amănunţit probleme, în afara televiziunilor, care nu sunt în măsură să dea pedepse.

Este evident că lupa este poziţionată fără pauză asupra rapidiştilor. Pot da în scris că dacă steliştii ar fi incendiat steagurile tuturor ţărilor din lume, nu le făcea nimeni nimic. Toate exemplele negative trebuie să fie cu rapidişti, ţapii ispăşitori sunt rapidiştii, cobaii pentru crearea precedentelor sunt, aţi ghicit, rapidiştii. Îţi trebuie curaj în ziua de azi să fii rapidist, pentru că rapidismul e persecutat şi acum de inchizitori. Dacă la auzul ştirilor am fost afectată doar din cauza faptului că nu voi putea vedea Rapidul din peluză, acum am mult mai multe motive să îi urăsc şi mai mult pe cei care în mod nedrept au putere de decizie şi care îşi folosesc această putere într-un singur scop: să arate cât de tari sunt ei şi cât de neînsemnaţi suntem noi. Ca să ajungi să conduci ai nevoie de multă nesimţire, de mult tupeu şi trebuie să fii cât mai slugă. Oamenii deştepţi nu se bagă niciodată să conducă, pentru că sunt conştienţi că nu vor putea să facă nimic bun de unii singuri. E clar că nu mai există instituţiile statului. Dacă ar fi existat, ar fi pus în aplicare legile pentru a sufoca din faşă manifestările extremiste de orice fel. După ce l-au omorât pe Ceauşescu, şi-au bătut joc de tot ce era de valoare în ţara asta, aşa ca nu putem avea pretenţia ca ei să rezolve vreo problemă care nu ţine direct de averea lor.  Vina pentru ceea ce se întâmplă este a populaţiei, care lasă lucrurile să se desfăşoare după bunul plac al unor jigodii, care se complace, care îşi plânge de milă şi care crede că nu are nicio putere. Naţionalismul doar pe internet e egal cu zero. Un prim pas, dacă tot ne dăm mari români, ar fi să purtăm toţi, indiferent de localitatea în care locuim, un însemn tricolor, în semn de solidaritate cu fraţii noştri din Ardeal, care nu pot trăi liniştiţi în ţara lor din cauza unui popor migrator, care pretinde că ţinutul respectiv îi aparţine. Eu ştiu că popoarele migratoare nu au ţară, deci cu atât mai puţin pot emite pretenţii asupra ţării altora.

Vina poporului român este toleranţa în faţa nedreptăţii şi lipsa de iniţiativă. Poporul român din prezent are scris în frunte: SUNT BLEG. BATE-ŢI JOC DE MINE. Eu am fost crescută în spiritul iubirii de ţară şi atât tatăl, cât mai ales bunicul meu, m-au învăţat că românii sunt viteji, că românii luptă până la ultimul pentru ţară, că românii ştiu ce e sacrificiul pentru graniţele ţării şi că sunt oameni mândri. De vreun secol încoace, am observat că aceste trăsături s-au estompat până aproape de dispariţie, dar nu ar trebui să uităm că le putem reînvia oricând, de vreme ce fac parte din moştenirea noastră genetică. În afară de faptul că suntem români, mai suntem şi rapidişti, adică oameni care nu ştiu să renunţe. Poate că dinăuntrul nostru se va naşte salvarea, dacă vom fi uniţi. Sper din tot sufletul!